Guido-Reni-St-Joseph-with-the-infant-Jesus-Painting.

Iiosif Tâmplarul sau Iosif din Nazaret a fost soțul Fecioarei Maria și tatăl vitreg al lui Iisus din Nazaret.
Evangheliile și scrierile rămase sunt sărace privind informatiile despre viața lui Iosif, cel “drept” (cum i se spune în ortodoxie). Putem obține o poveste scurtă însă potrivind cele câteva mențiuni rătăcite care amintesc despre el în Evanghelia lui Matei și a lui Luca, cu informațiile din Protoevanghelia lui Iacov și cele din “Istoria lui Iosif Tâmplarul” (scriere apocrifă aparținând probabil Egiptului bizantin din secolul VI d.C. sau începutul secolului VII d.C., în limba greacă, dar care a supraviețuit doar în traduceri în limba coptă și arabă).

Astfel, Iosif s-a născut ca fiu al lui Iacov, fiind unul dintre descendenții Regelui David (din seminția lui Beniamin) și era de meserie tâmplar. Pe când împlinise Iosif 89 de ani, soția lui Salomeea (Melcha sau Escha în alte surse) a murit lăsându-l văduv după 49 de ani de căsătorie care le-au adus șase copii: patru băieți (Iuda, Iacob, Iosif și Simon) și două fete (Assia și Lidia), Iacob fiind încă mic. Un an mai târziu Iosif s-a prezentat la templul la care se afla Maria pentru a se logodi cu ea.

Maria fusese lăsată la “templul Domnului” de părinții acesteia la vârsta de 3 ani și trăise acolo 9 ani. Când a împlinit 12 ani preoții de la templu au hotărât că a venit vremea să o logodească și au dat de știre iudeilor că doresc să găsească în tribul lui Iuda un bărbat respectabil căruia să o încredințeze până la vremea căsătoriei.

Legenda spune că s-a petrecut o minune când cei 12 bărbați din 12 triburi diferite au venit înaintea preoților: toiagul lui Iosif a înflorit, ca semn al cinstei și dreptății sale, arătându-l vrednic de această logodnă. Astfel, Maria a fost pusă în grija lui Iosif și a trăit în casa lui până la 14 ani și jumătate, îngrijindu-se de fiul lui cel mic.

Iosif muncea împreună cu doi dintre fiii cei mari într-un alt loc și când s-a întors acasă după o vreme a găsit-o pe Maria însărcinată în luna a 3-a. Atunci a vrut să divorțeze în taină, pentru ca rușinea să nu se abată asupra lui. Dacă și-ar fi urmat acest gând, Maria ar fi fost o femeie vinovată de adulter și lumea vremii ar fi omorât-o cu pietre. El fiind însă milostiv nu putea să o lase să moară printr-o astfel de moarte și toate aceste gânduri l-au tulburat într-atât încât toată ziua și toată noaptea nu a putut face nimic. Însă Arhanghelul Gabriel i s-a arătat în vis spunându-i că Maria poartă în pântec pruncul zămislit de Duhul Sfânt, i-a explicat Concepția Imaculată, spunându-i să nu se teamă să o ia de soție. Iar Iosif a făcut întocmai și Maria l-a născut pe Iisus la vârsta de 15 ani.

Mengs-Visul-Sf.-IosifAcesta a fost primul vis din cele patru prin care Iosif a primit mesaje despre ce avea de făcut, și pe toate le-a urmat întocmai, fără urmă de îndoială, toate fiind legate de nașterea și salvarea pruncului Iisus. În afara evenimentelor care au dus la căsătoria lui Iosif cu Maria și la nașterea lui Iisus și stabilirea sfintei familii în Nazaret, Iosif mai apare menționat în evanghelii doar pe când Iisus avea 12 ani, după care, de vreme ce nu pare să fi fost prezent la niciuna dintre minunile pe care acesta le-a săvârșit și nici la crucificarea lui, se presupune că a murit.

“Istoria lui Iosif Tâmplarul“ menționează că Iosif a murit la vârsta de 111 ani, vârstă până la care a trăit binecuvântat cu tinerețea trupului și a minții. Se menționează acolo că îngerul morții, Arhanghelii Mihail și Gabriel au fost prezenți la moartea lui și că Maria a fost pururea fecioară.


Sesiunea aceasta a avut loc în iunie 2016 cu un bărbat care în prezent este preocupat de spiritualitate și are o conexiune foarte bună cu Iisus, rugându-se adesea la el și simțind că primește susținerea lui. Chiar dacă în timpul interviului întrebările care îl preocupau pe R. (subiectul acestei sesiuni) nu se refereau în mod direct la această conexiune, prima viață pe care și-a reamintit-o și pe care am parcurs-o a fost viața lui Iosif, tatăl vitreg al lui Iisus.

Aflăm despre cine a fost Iosif și cum a privit el toate evenimentele din Sfânta Familie, despre felul lui simplu de a gândi și trăi. Despre felul în care Iisus l-a schimbat pe el și pe toți oamenii cu care a intrat în contact. Și multe alte lucruri interesante.

Bordeiul lui Iosif

R: – E mai mult o senzație, știi? Că undeva în afara grotei ăsteia e Iisus. Îi văd capul. Părul, de fapt.
A: – Mhm…Și poți să comunici cu el?
R: – Hmmm…Dar e un Iisus mai tinerel-așa…mai copilăros…Acuma nu mai știu unde e. Asta e percepția pe care o am. Am ieșit la suprafața acum. Am trecut pe undeva pe lângă Iisus. Nu știu dacă era mort sau dacă era viu.
A: – Dar din ce parte l-ai văzut?
R: – Am trecut așa pe deasupra lui cumva…Senzația e de plutire, că plutesc, ți-am zis. Nu că merg. Sunt undeva într-un loc arid. Asta e percepția pe care o am. E o chestie aridă. Un fel de deșert, așa…o zonă cu mulți ciulini, cu multe…cu arbuști dintr-ăștia cu țepi…nu e verdeață.
A: – Deci de data asta există forme de vegetație?
R: – Daaa…și pietrele sunt mai mari, așa…
A: – Ce culoare au?
R: – Pietre maronii, așa…
A: – Și ai zis că e aridă, că e deșert?
R: – Da, adică e o zonă în care bate soarele foarte mult… Aici se văd și un soi de măslini… Da, cumva percepția lui Iisus e acolo. Dar nu e percepția aia obișnuită…cum sunt ăștia…cum vorbesc despre el în biserică… El e un om obișnuit…adică…tolănit, așa…vreau să spun în ghilimele… Stă…
A: – Și e singur, în zona aia aridă?
R: – Sunt un pic dezamăgit pentru că mă așteptam să aibă țoale mai frumoase, mai… Și Fecioara Maria la fel, și… Sunt niște oameni simpli, într-o…într-o chestie…
A: – În ce sunt îmbrăcați?
R: – În chestii de-astea, de sac, așa…știi? (Pânză?) Da, pânză…Mi-e un pic dificil să văd acuma… Am întrebat cine-aș fi io. Zice că sunt Iosif! Cumva aș fi tatal lor, peste ei, nu știu…
A: – Dar acum ai senzația că ai corp?
R: – Încă nu, asta-i paradoxal!
A: – Încă te plimbi pe-acolo? Încă poți să plutești?
R: – Încă plutesc. Dar cumva am percepția unui corp fizic, știi? Dar e interesant că…sunt energie…adică senzația pe care o am e că plutesc.
A: – Și ai zis că e Iisus cu Fecioara Maria?
R: – Da, a apărut și Fecioara Maria undeva acolo. Dar, încă o dată: ei nu sunt așa cum sunt prezentați. Nu-i văd bine…Văd straiele, văd… Un pic e o dezamăgire la mine…
A: – Și Iisus cam câți ani crezi că are?
R: – (Pauză, oftând.) Acuma nu văd. Îl văd un pic ca o masă amorfă, știi…? Adică nu mi se-arată la față. Ca și cum ar fi haine, cu tot cu …ăăă…
A: – Și cum știi că e el?
R: – Am eu o percepție. (Mhm…Și el ce face?) Stă tolănit!
A: – Unde? Afară? În câmp?
R: – Jos. Hmmm… Pe Fecioara Maria o percep ca și cum ar fi într-un bordei, dintr-ăsta. Daaa… Dar Iisus n-are nici o treabă! E ca o masă amorfă, nici măcar nu-i văd fața.
A: – Și mai sunt și alte ființe pe-acolo?
R: – Nu! Nu văd nimic! Ți-am zis, Fecioara Maria pare să fie într-un bordei, sau într-o dintr-asta de bordeie, dar…percepția e fizică…ca și cum ar fi acolo.
A: – Dar nu poți s-o vezi?
R: – Pe Fecioara Maria? E undeva acolo. Pe Iisus îl văd așa…e ca un băiețel, no…ca un băiețel, deși are barbă…e un puști…e un tinerel…are… Se joacă, efectiv…nu-i pasă…e jucăuș, așa… Simplul fapt că stă acolo pe jos,…e un spirit de frondă, de libertate, de…
A: – Și tu privești lucrurile astea de undeva de sus?
R: – Da…Sunt un pic contrariat, știi?
A: – De ce? Ce se întâmplă în interiorul tău?
R: – Mă așteptam să fie altfel…Dar se pare că în lumea asta e liniște… Interesant…
A: – N-ar fi trebuit să fie liniște?
R: – Păi în condițiile astea…așa de arid totul…să poți să te joci? Mi se pare ciudat!
A: – Acolo e casa lor? Sau ei sunt în trecere?
R: – E casa lor. E un soi de trib, așa. E un soi de așezare. (Deci mai sunt și alte bordeie?) Da…Dar e un…dolce-far-niente, așa…e un loc nu se întâmplă nimic. Adică sunt niște legende ciudate care s-au făcut ulterior pentru un lucru care este super-liniștit. Adică…
A: – Ce fac oamenii acolo într-o zi obișnuită?
R: – Eu nu văd. Îl văd numai pe Iisus. E foarte multă liniște.
Văzând că nu mai aflăm alte noutăți, am decis să condensăm timpul și să ne deplasăm înainte la o zi în care se întâmplă ceva important în această viață pe care o priveam acum prin ochii lui Iosif, tatăl lui Iisus.

Cuceritorii romani tulbură liniștea tribului

A: – Ce se întâmplă? Ce vezi?
R: – Au venit romanii. Au venit cu niște cai. Și-au făcut apariția dintr-o dată.
A: – Sunt mulți?
R: – Hm! Ăștia chiar sunt îmbrăcați calumea! Cu armuri! Au cai! (Cum arată armurile?) Din fier, no… (Au și coif?) Cu caschetă, da… Au apărut…Niște idioți! Adică n-au ce să caute în contextul ăsta aici. Să vii să cucerești ce?
A: – Au venit să cucerească?
R: – Păi da, ca să acapareze teritorii. Niște idioți!
A: – Și oamenii din bordeie cum reacționează?
R: – Eu încă nu văd oamenii. Eu sunt intrigat c-au apărut! Adică,… ce sens aveau să vină-așa, cu caii lor mari, cu… hmmm… Aici e un loc unde nu se întâmplă nimic. Adică e un calm, e liniște…e… e ca și cum puteam să stăm așa la nesfârșit . Nu știu ce mâncam, nu știu altceva. Și au venit ăștia!
A: – Și ce fac?
R: – Cumva sunt ostentativi, așa…știi?…
A: – Dau târcoale? Ce fac? Strigă ceva?
R: – Au venit în liniște.
A: – Deci chiar și ei au venit în liniște? (Mhm…) Și Iisus ăsta pe care-l privești tu cum reacționează? Și-a dat seama că au venit?
R: – Da, mă… tu chiar nu înțelegi că aicea nu se întâmplă nimic? Adică oamenii ăștia n-aveau nici o reacție! Nici eu! Adică nu că n-aveau nici o reacție… Dar… de ce să aibă o reacție? Era liniște…
A: – Și era ceva obișnuit să vină romanii în liniștea aceea?
R: – Nu… Au apărut acuma, no… Au apărut acuma, că trebuie să cucerească teritorii!… Și-au ajuns aici!… În cătunu’ lu’ pește-prăjit! Că aicea mai trebuiau să mai vină, știi?! Ce să găsească aicea?! Fecioara Maria e atât de plată încât nici măcar nu iese din casă! Avea ea nevoie să vină ăștia?! Caii lor sunt mai mari decât bordeiele astea. Bordeiele cred că cumva sunt băgate în pământ…habar n-am cum, dar e ceva în acest gen… Într-un fel se naște un soi de furie în mine, știi? (De ce?) Păi de ce să vină? Chiar…de ce să vină?
A: – Deci nu-i deranjează pe Iisus și pe Fecioara Maria?
R: – Fecioara Maria nu știu ce face, dar eu cu Iisus sunt undeva în dreapta mea, aicea. Ți-am zis că e ca și copilul meu, și stăm și ne uităm la ăștia. Acuma, nu știu care o să fie mișcarea, pentru că cumva ei nu ne văd pe noi. Ei sunt focusați pe ceea ce se întâmplă în cătunul ăla, acolo. Știi?
A: – Dar Iisus pe tine te vede?
R: – Da, se uită la mine.
A: – Și tu ești în continuare în forma asta plutitoare?
R: – Eu mă văd ca și când…deci, iartă-mă că-ți povestesc, dar sunt cumva o formă de conștiință , știi? Ne doare’n c*r cum arătăm. Putem să ne punem și…NIMIC pe noi! Nu ne interesează asta!
A: – (încercând să clarific dacă este o conștiință care privește neîntrupată sau dacă este chiar Iosif, întrupat, sau cum stau de fapt lucrurile) Deci nu ai o formă întrupată?
R: – Avem…eu am o formă materială. Sunt îmbrăcat cu o… (întrerupându-se) Dar nici nu mă interesează! (Cu ce ești îmbrăcat?) Tot cu de-alea…atârnă ceva pe mine. (Dar picioarele poți să ți le vezi?) Am niște sandale în picioare. Sau opinci. Un soi de opinci. (Îți cuprind toate degetele?) Mhmm…
A: – Dar sunt picioare de bărbat sau de femeie?
R: – Bună întrebare. Nu văd degetele de la picioare… Sunt un soi de hermafrodit. Pentru că dacă mă-ntrebi acuma nu știu ce să spun. Dar nu prea mă interesează asta, știi? Pentru că conștiința mea este deasupra lucrurilor ăstora. Mă uit așa, ca și cum aș fi un far, știi?
A: – În regulă, dar corpul tău se simte tânăr sau bătrân?
R: – Nu contează! Chiar nu contează.
A: – Și tu ce fel de legătură ai cu Iisus? Ai vreun rol în viața lui? Ce se întâmplă?
R: – Păi încerc să îmi dau seama…Întrebările astea noi nu ni le punem, știi? Nu prea ne punem întrebările astea în comunitatea asta. Eu nu știu de ce Iisus stă pe jos pe-acolo, știi? (Doar stă lungit acolo jos?) Da.
A: – Am înțeles. Și romanii ce mai fac?
R: – Romanii ăștia nu mai sunt acuma. (Au plecat?) Da.
A: – Și tot așa cum au venit ei în liniște, tot așa au și plecat?
R: – Da.

Am ajuns astfel într-un alt punct din care nu mai înaintam și răspunsurile deveneau plate, astfel că am deplasat din nou timpul înainte către o altă zi importantă.

A plecat Iisus la școală

A: – Ne-am dus la o zi importantă. Ce se întâmplă? Ce vezi?
R: – A plecat Iisus la școală.
A: – A plecat la școală în acea comunitate sau în altă parte?
R: – (Pauză și oftat). A plecat Iisus la școală sau l-am dus eu la școală? Nu mai știu cine-a plecat, dar el a plecat la școală.
A: – A plecat singur?
R: – (Pauză lungă). Ideea e că nu mai e aici lângă mine. Nu știu dacă l-am dus eu sau s-a dus singur.
A: – Sau a venit cineva să-l ia?
R: – Offf! Nu pot să-mi dau seama! Pentru că ți-am zis că eu sunt într-o formă în care nu pot să-mi dau seama. Adică, nu-mi bat capu’ cu treburile astea. Nu știu dacă l-am dus eu, dar știu că este la școală. Nu știu la ce școală. Habar n’am la ce școală. Trebuia să se ducă la o școală . Mi se pare ciudat că trebuia să se ducă la o școală, dar… Nu știu dacă l-am dus eu sau dacă mi l-a luat cineva sau dacă… S-a dus la școală!
A: – Și se va întoarce în aceeași zi sau…?
R: – Nu, trebuie să stea acolo o perioadă.
A: – E la o distanță mică sau mare?
R: – E plecat departe.
A: – Te poți duce să-l vizitezi?
R: – Păi mă pot duce să-l vizitez, no… O să mă duc să-l vizitez, dar încă o dată spun, eu nu sunt un om obișnuit. Adică sunt un om care sunt deasupra lucrurilor. Nu prea mă interesează pe mine cum stau lucrurile. Mă duc să mă uit să văd unde e. Îmi vine să zic: mă duc să văd unde-mi e copilul… Mă duc să-l văd. Nu știu dacă l-am dus eu acolo, dar știu că trebuia să se ducă. Nu văd sensul…dar s-a dus.
A: – Am înțeles. Și tu ai rămas cu Maria?
R: – Îmi vine să zic că să o iau pe ea și să mă duc cu ea. O s-o iau, dar noi suntem…(încurcat)…eu cu ea suntem… E o diferență foarte mare între ceea ce se povestește în cărți cu ceea ce facem noi aici.
A: – Păi și cum e de fapt?
R: – Nu știu…suntem niște oameni simpli. Niște oameni simpli,… și să mergem să ne vedem copilu’…
A: – Vă duceți des?
R: – Păi nu, că asta e o decizie pe care o luăm acuma… Să mergem să ne vedem copilu’…Că nu știu cum a plecat! A plecat! Eu ți-am zis că sunt contrariat. Că nu înțeleg de ce trebuia să se ducă acolo.
A: – De ce n-ar fi trebuit să se ducă, după părerea ta?
joseph-jesus R: – Nu înțeleg… Adică,…viața noastră era simplă. Ce era aicea…aveam. Ne descurcam cumva. Cu niște capre, cu niște…nah! Hmmm…și oricum nu ne trebuia mare lucru, pentru că la modul în care privesc eu lucrurile de deasupra-așa, de ce-ți trebuie mare lucru? De ce-ți trebuie…? de ce-ți trebuie…?…să vină ăia, romanii ăia? Ca să vină, ce să cucerească? Ei au venit, au văzut că n-au ce să cucerească, au plecat! De ce să nu trăiești în liniște? Nu știu cine l-a luat pe copilul ăsta, habar n-am, dar e clar că nu mai e pe-aicea. Într-un fel, cred că așa trebuia să se întâmple. Adică, nu știu dacă a fost o selecție, ce s-a întâmplat… pur și simplu nu mai e. Nu știu dacă a ales el. Nici nu știu cum a plecat. Dar nu mai e lângă mine aici. L-o fi luat maică-sa, habar nu am.
A: – Dar maică-sa e cu tine?
R: – Da, e tot pe-aicea, pe undeva prin casă… Prin bordei…
A: – Păi, și dacă zici că lucrurile sunt așa de simple pentru voi, el de ce s-a dus la școală?
R: – Eeeeh, aia nu înțeleg! Aia nu înțeleg, pentru că eu așa om simplu cum sunt, nu înțeleg de ce trebuie să te complici. Și ce pot să-l învețe la școală acolo? Habar n-am.
A: – Dar oamenii simpli nu au nevoie de școală?
R: – (Pauză). Nu e vorba de asta. E vorba că atâta vreme cât ai ce-ți trebuie, de ce trebuie să te mai complici? Adică din ochiul meu de-aicea de sus, de cum privesc eu lumea,…privesc lumea ca și cum aș fi deasupra ei, știi? Nu contează îmbrăcămintea, nu contează nimic. Contează ființarea asta. Spiritul. Contează privirea asta de-asupra lucrurilor.
A: – Și rostul tău pe lume care crezi că e într-o astfel de existență?
R: – Rostul? … Păi am stat lângă copilul ăsta aicea. Nu pot să zic că l-am făcut. Pentru că lucrurile s-au întâmplat. Adică, ceea ce trebuia să se întâmple, s-a întâmplat. Nu-mi bat capu’. Chiar nu-mi bat capu’. Dar probabil c-o fi vreun scop. Nu știu. Scopul meu pe lumea asta? Scopul meu pe lumea chiar nu știu care e. Sau cum zice lumea: “să dai naștere unui copil”…nu-mi fac probleme de genul ăsta!… Eu cred că l-au luat să-l politizeze. Să-l învețe, să-i bage niște chestii în cap. Ok… Și eu cred că o să dau față-n față cu un politician în momentul în care o să mă-ntâlnesc cu el. Hmmm… Și-o să mă duc după el. Să vedem ce face, ce-i bagă ăia-n cap acolo.
A: – Știi unde trebuie să ajungi?
R: – O să găsim, că nu e… Nu e aproape.
A: – Dar puteți să vă duceți voi după el, sau se va întoarce el singur când își va termina studiile?
R: – Nu, că dacă vrem să mergem, mergem. Deci nu trebuie neapărat să… Nu știu cum a plecat! Asta este foarte clar. Nu știu.
Am părăsit apoi și această scenă și ne-am dus la o altă zi importantă din viața lui Iosif.

Întoarcerea lui Iisus

R: – A venit Iisus acasă! A apărut un mare domn. Are o togă…are…uau! (Cum arată?) E ăla din poze!…
A: – E acum ca ăla din poze?
R: – Da-da-da!…(Adică e un bărbat în toată firea acum?) Da, e o imagine. E o imagine acuma. A venit domnul de la școală. Și toată lumea trebuie să țină cont de ce zice el.
A: – Și tu ce părere ai despre asta?
R: – E copilul meu, ce să-i fac, no!… Da’ mă intrigă, pentru că…cumva e altfel decât suntem noi, acum… (În ce fel?) Păi noi eram niște oameni simpli. Mie mi se pare că el e complicat. Mie mi se pare că e poleit. (Poleit? Ce înseamnă că e poleit?) În sensul că și hainele astea pe care le are pe el, și cum le poartă, și cum …nah…
A: – Și ce părere ai despre lucrurile pe care le vorbește? Poți să le înțelegi?
R: – (Pauză) Păi… Pot să le înțeleg, dar mi se pare că e vrăjeală.
A: – De ce?
R: – Pentru că lucrurile sunt mult mai simple în realitate…decât cum zice el. El încearcă să…nu știu…să vorbească frumos.
A: – Și oamenii îl înțeleg?
R: – Are o carismă, e în centrul atenției, n-am ce să-i fac, hm! Este carismatic.
A: – Dar i-ai spus ce părere ai despre ce zice el?
R: – Nu i-am zis, că eu sunt prea simplu ca să-i zic ceva. Nici nu știu dacă m-ar băga în seamă. E prea plin de ceea ce… e El acuma.
A: – Dar oamenii-l ascultă, nu?
R: – Nu. Ocupă spațiul, știi. De fapt… e numai El. No… E numai El, și restul oamenilor îl ascultă.
A: – Și când zici că-i poleit, ce-nseamnă asta? Are aur pe el, sau ce înseamnă?
R: – Are haine… drăguțe… curate… le dă importanță… (Hainelor?) Daaa. El așa zice că sunt importante. Șiii… Nu, nu e vorba de aur. E vorba de modul de prezentare, știi? Nu mai are nimic în comun cu copilul ăla care era lângă mine aici, știi? Care stătea lângă mine în țărână și n-avea nici o treabă. Nici nu puteam să îl deosebesc de țărână. Și-acuma ia-uite ce domnișor avem! Bravo!…
A: – Și e însoțit de anumiți oameni? Se însoțește cu cineva? Sau… e singur?
R: – A venit acasă singur! A venit singur acasă și n-avem loc de el. Chiar n-avem loc de el, ocupă tot spațiul cu hainele lui,…nah…
A: – Și stă acolo în bordei cu voi?
R: – Nu, e deasupra! E… Nu se lea… Cred că nici nu-și spală hainele alea, habar nu am cum face! L-or fi învățat ăia acolo cum să-și facă hainele să stea curate tot timpul. Nu știu. Oricum, pune preț pe haine, asta-i clar. Pe imagine… pe… Adică, nu știu… E diferit! Clar e diferit! Dar acuma poate eu nu-nțeleg. Poate eu sunt obișnuit într-un alt fel. Dar, din punctul meu de vedere, e politician. Nu știu ce vrea să demonstreze cu asta, habar n-am ce l-au învățat ăia la școală… habar n-am, nu știu… Ideea e că… nu mai e cel care-a fost.
A: – Au trecut mulți ani de când a plecat?
R: – Eeei, au trecut! Că atunci când a plecat era-n țărână, acuma e adolescent. Are vreo 20 de ani…ceva gen…poate chiar mai mult. Dar ocupă locul! Într-un fel… Eu n-am nimic cu el, poate să facă treaba asta, știi? Dar viața aia pe care o aveam noi… (Ce e cu ea?) Nu știu. Viața aia era… M-a tulburat, știi? Mă tulbură. (Păi tu nu poți să-ți continui viața așa cum era?) Nuuu… Eu nu mai sunt așa de când a venit el acuma! Nu mai sunt pentru că m-a tulburat, știi? Adică…
A: – Păi ce se schimbă? Că tu poți să-ți continui viața. Nu mai poți?
R: – Nu.
A: – Nu mai poți?
R: – Măi, da’ știi cum? Ocupă tot locul! Toată figura lui! Cum să stai cum erai înainte? Nu poți!
A: – Și-atunci, ce-ai schimbat?
R: – N-am schimbat! El schimbă.
A: – Și ce schimbă?
R: – Schimbă… Nu știu ce schimbă! Dar și pe mine mă schimbă! Și pe tac-su-l schimbă!
A: – Păi și ce s-a schimbat la tine de când a venit el?
R: – Nu știu!… Că nu mai pot să fiu cum eram înainte!
A: – Ah, s-a schimbat felul tău de a fi?
R: – Da. Îmi trece prin toată ființa, așa! Ocupă tot spațiul! El e în toate!
A: – Și tu în ce fel ești diferit?
R: – Nu, că acuma sunt un pic nervos, știi? Pentru că eram liniștit și acum a venit ăsta să revoluționeze lumea, care-i copilu’ meu! Și intră și prin mine-acuma, prin fiecare celulă de-a mea! Că senzația e că va trebui să mă îmbrac și eu cu hainele alea cu care e îmbrăcat El.
A: – Și nu-ți convine chestia asta?
R: – Nu e că nu-mi convine. Sunt un pic mai conservator eu. Dar acuma ăsta când a venit m-a schimbat. Dar o să mă-mbrac și eu cu haine de-astea. Deja m-am îmbrăcat în haine de-astea. (Și cum te simți îmbrăcat așa?) Nu s-a schimbat nimic. (Mișcându-se agitat pe canapea)
A: – Dar te deranjează? Sau ce te supără?
R: – Nu știu ce mă supără, dar sunt neliniștit.
A: – S-au mai schimbat și alte lucruri în afară de faptul că ți-ai schimbat hainele după el?
R: – Nu mai pot să mai stau în cap acolo. În cap, adică deasupra tuturor lucrurilor. Să se-ntâmple lucrurile… Nimic revoluționar nu se-ntâmplase în locul ăsta, până când au venit romanii. Până și romanii ăia au trecut, au plecat cum au venit. Cum au venit așa au plecat. A venit ăsta… și ne-a schimbat pe toți!
A: – Și crezi că asta e o schimbare bună?
R: – Nu știu, habar n-am. Deocamdată nu prea sunt foarte confortabil cu asta. Dar e copilul meu, ce să-i fac? Ce pot să-i fac?
A: – Pe Maria cum o influențează întoarcerea lui?
R: – Maria… pe ea nici nu prea pot s-o văd. Dar ea este lângă el, așa percep. Ea îl aprobă, ea îl… Îl susține. Nu prea m-a interesat pe mine Maria, știi? (Nu?) Nu. Nici nu prea o văd, ți-am zis. N-am… nici asta nu m-a interesat… femeia… (Nu te-a interesat femeia?) Nu.
A: – Nici Maria, nici altă femeie?
R: – Nu. Așa în general. De ce trebuie să-mi fac probleme? Dar pe ea o simt că e acolo lângă el. Cum vrei să privesc pe cineva pe care n-am privit deloc până acum? Adică pe ea! Ăsta micu’ era aici lângă mine mereu. Dar ea… ea era absentă. No…
A: – Și așa e în toate familiile? Relația dintre bărbat și femeie?
R: – NU m-a interesat niciodată. Eu n-am avut treabă cu nici o familie, cu nimeni. Eu mi-am văzut de treburile mele, în sensul că am stat în ochiul meu, deasupra lucrurilor, și-atâta tot! Nu m-am strofocat. Nu-mi trebuiau complicații, dar uite că… s-a’ntâmplat! Și-acuma trebuie să mă schimb și eu!… Nu că trebuie… M-AM SCHIMBAT! Pentru că a venit și-a intrat în mine. Are ceva! Intră în om. Știi? L-or fi învățat acolo la școală ăia ceva! Vrăji, ceva…
A: – Dar el doar vorbește cu oamenii, nu?
R: – Eu nu-l aud vorbind. E tăcut.
A: – E tăcut?
R: – Mhmmmm.
A: – Și chiar și-așa intră prin oameni?
R: – Mhmm…Intrigă, prin simpla prezență. Noi n-am vorbit. Ce să vorbim? Noi n-am vorbit, doar trăiam.
A: – Nu vorbeați între voi?
R: – Nu!… Nici măcar nu-mi aduc aminte cum a plecat! Eu cred că mi l-au răpit! Că altfel nu-mi dau seama.
A: – Dar ai părut liniștit după ce a plecat?
R: – Da, am părut liniștit. Adică nici nu știu ce-am părut, habar n-am. Sunt intrigat acuma că …
Iosif a devenit apoi tăcut și gânditor, așa că am părăsit și această scenă și ne-am dus la o altă zi importantă din viața lui.

Isus începe să schimbe lumea

R: – Suntem într-un oraș. Și predică copilul nostru.
A: – Pe stradă sau unde?
R: – Păi, nu știu. E o slujbă pe care o face. Habar n-am. Câte complicații mi-a adus mie copilul ăsta! E incredibil. Să fac eu eforturi, să plec din lumea mea, să mă duc în lume ca să văd cum face predică el! Ce treabă aveam eu cu asta, nu-nțeleg! Mă-sa îl susține incredibil. Treaba ei ce face. Și eu trebuie să mă duc, că trebuie să știe lumea cine-i tata lu’ ăsta!
A: – E important lucrul acesta? Îl ajută pe el să știe lumea cine-i tatăl lui?
R: – (Oftând deranjat) M-am săturat. Prea multe complicații.
A: – Și predică multor oameni?
R: – Daaa… (A devenit cunoscut?) Daaa… E cu mai-marii zilei, pe-acolo. Treaba e că… el deranjează. (Deranjează?) Da, cum m-a făcut și pe mine. A intrat in mine… nu știu ce mi-a făcut, mi-a făcut o vrajă, habar n-am… Și n-am mai fost io ăla care am fost înainte, știi? Și asta face cu toți oamenii. Și… nu e tocmai OK treaba asta.
A: – Adică îi schimbă și pe cei buni și pe cei răi?
R: – El pătrunde prin toți. Habar n-am de ce face treaba asta. Dar îi schimbă pe toți. Și fii atentă, că ÎI SCHIMBĂ PE TOȚI, adică… Și pe unii-i deranjează, să știi.
A: – Ce înseamnă că deranjează? Nu le place schimbarea asta?
R: – Păi ăsta micu’ este foarte independent și încăpățânat și vrea să-i schimbe pe toți. Dar unii oameni au interese.
A: – Și dacă s-ar schimba? Sau…dacă se schimbă, nu se mai potrivește cu interesele lor?
R: – Nu știu, habar n-am. Dar, nu e vorba că n-am ținut la el… sau că nu țin la el. Dar ideea e că, de unde venim noi și cum funcționăm noi în… în… în cum funcționam noi acolo… nu eram implicați așa, știi? Cu tata, cu copilul, cu… să-mi salvez copilul… să… (tușind) Mie mi-era bine acolo unde eram. Înțelegi? Și dintr-o dată mă trezesc într-un mare oraș, într-o mare de oameni… Și e cumva, o chestie acuma… Se bat taberele între ele, înțelegi? (La propriu?) Nu la propriu. El conduce oamenii ăștia care sunt în spatele lui. Și stă de vorbă cu alții care… au alte puncte de vedere, știi? Numai că el se insinuează în mase. Dar el nu e el, înțelegi? El… prin modul lui de a fi. (Cum adică nu e el?) Adică nu el, fizic… prin ce emite el.
A: – Emite el ceva?
R: – Nu știu ce emite, că nu e treaba mea ce emite și nici nu-mi bat capu’.
A: – Dar cum îți dai seama că emite ceva?
R: – Pentru că m-a schimbat pe mine! La naiba. Eu nu vroiam să mă schimb. Și schimbă omul chiar dacă vrea, chiar dacă nu vrea. Eu nu vroiam să mă schimb. Și asta deranjează, pentru că sunt unii care au niște interese pe-acolo. E prea încăpățânat.
A: – Dar ai zis că nu face asta în mod deliberat, că e ce se emite prin el…
R: – Nu face, da. Nu face. Dar și el s-a schimbat ca și copil, ca și om. Vrea el să facă. Să dreagă. Nu știu ce vrea el să dreagă. Să schimbe o lume. Nu știu ce să schimbe. Dar ți-am zis, nu e ușor. Oamenii vor sfârși prin a fi schimbați cu toții de el, asta-i clar. Dar…nah… Mă intrigă și pentru că… nu-i vorba că să-mi fac griji, pentru că eu nu pot să-mi fac griji. Io nu-s cu grijile, știi? Eu nu am avut niciodată nici o grijă.
A: – Dar de ce te intrigă?
R: – Mă intrigă pentru că… trăiește periculos. (Ce înseamnă asta?) Adică, până și eu pot să-mi dau seama, știi? Că lumea asta-i făcută dintr-o zonă de interese, știi? Pe interese. Fiecare-i cu interesele lui. Pe el îl doare undeva de treaba asta. E atât de încăpățânat, încât nu-l interesează. Nu-l interesează nimic. El pur și simplu stă și schimbă oamenii.
A: – Și tu ai vorbit cu el despre lucrurile astea?
R: – (Pe un ton supărat și în pripă). Nu!… Mă-sa vorbește cu el. (Dar el știe ce gândești tu?) Treaba lor ce vorbesc ei, eu nu vreau să mă bag. (Tu nu vorbești cu nimeni?) Nu… Eu sunt tatal lui, așa am ajuns celebru. Bine, probabil că voi începe și eu să vorbesc, înțelegi? Pentru că la cum m-a schimbat de m-a pus să mă îmbrac în hainele astea fără să… adică nu m-a pus, m-am îmbrăcat eu, dar fără să vreau… S-au schimbat niște chestii în mine, dar fără să vreau… Pe mă-sa nici acum nu vreau s-o văd. Nu că nu vreau să văd, dar așa e filozofia mea de viață, știi? Dar cine știe ce voi ajunge și eu să fac? Pentru că cu ăsta nu știi niciodată ce-o să ajungi, ce-o să faci.
A: – Și zici că ai devenit celebru?
R: – Păi dacă-s tatal lui! Păi sunt tatal lui, da! Tu de ce crezi că sunt aicea? Pentru că am fost invitat!
A: – Păi și n-ai fi putut să refuzi?
R: – Păi nu mai poți să refuzi când intră ăsta-n tine. Ești ca teleghidat. Nu știu ce face, ce drege, habar n-am. Nu știu ce l-au învățat ăia pe la școală pe-acolo. Problema este că… mie mi-erau străine chestiile astea, cu emoții, cu…vrăjeli de-astea, știi? Și acum, cumva se înfiripă în mine o teamă. (Ce teamă?) Cu el. (Cu el?) Nu putea să stea el liniștit lângă mine aici? Acolo-n țărână unde se juca? Era o masă diformă… un copil ca orice copil. N-avea nici o treabă. Și-acuma ăștia… le pune în pericol ierarhiile, înțelegi? (A devenit prea cunoscut?) Mhmmm…
A: – Și care-i teama ta?
R: – (În grabă) C-o să moară! (Da?) Mhm…
A: – Și ce simți în legătură cu asta, dacă s-ar întâmpla? Cum te-ar afecta asta pe tine?
R: – (Pauză lungă, oftat) Nu știu dacă m-ar afecta.
A: – Dar te-ar întrista? Sau ai simți ceva dacă s-ar întâmpla?
R: – (Oftând iar) Îmi fac niște procese de conștiință să știi. (De ce?) Pentru că Da, ok, văd că… Nu mi-e mie frică atât de mult în legătură cu el, știi? Cu ceea ce se întâmplă cu el. Dar sunt frapat pentru că a început să îmi apară o temere. În legătură cu ceea ce-o să se întâmple cu el, până unde o să meargă, unde… Pe de altă parte educația mea, sau modul în care eu am fost… mi-am trăit viața… nu implică emoții, nu implică… S-ar putea să nu mă afecteze foarte tare. Nah… Nu știu de ce. Habar n-am.
Am părăsit apoi și această scenă și ne-am dus la o altă zi importantă din viața lui Iosif.

A murit Iisus

joseph-jesus-2

R: – (Pauză lungă) Nu… (Oftat) Sunt bulversat. Pentru că… la ce bun toate astea? Ți-am spus că o să-l omoare.
A: – L-au omorât?
R: – Mhmm…
A: – Cum l-au omorât?
R: – I-au tăiat capul.
A: – I-au tăiat capul?
R: – Mhm…
A: – Cum s-a întâmplat asta?
R: – Nu știu cum s-a întâmplat (în șoaptă).
A: – Erai acolo când s-a întâmplat?
R: – Deci eu sunt un om simplu, înțelegi? Nu înțeleg de ce trebuie să faci niște lucruri. Habar n-am. Poate că m-o fi durut că mi l-au luat de lângă mine și nu pot să-mi aduc aminte. Nu știu cum a ajuns acolo sus, că îi văd capul. (E capul înfipt?) E capul înfipt, dar parcă e și corpul. Parcă îmi aduc aminte că mi-a zis și ceva. (A fost tras în țeapă?) Da… Pare că e atârnat.
A: – Dar cum? Ai zis că i-au tăiat capul.
R: – Da, îi văd capul, no… acuma nu știu dacă îi văd corpul, habar n-am. Ideea e că parcă mi-a zis ceva… A zis că mă iubește. Nah… Mi se pare o mare tâmpenie.
A: – Dar cum s-a întâmplat?
R: – Nu știu. L-au omorât pur și simplu. Nah… Ți-am zis c-o să-l omoare. Pentru că… i-a deranjat. Nah…
A: – Și Maria ce face?
R: – Maria… nu prea pot să-i văd fața. Maria este femeia fără chip pentru mine… Maria face niște treburi, nu știu ce face… ceea ce trebuie făcut. Dar face și alte treburi.
A: – Ce mai face ea?
R: – S-a creat un soi de congregație de-asta, știi? Un soi de susținători. Și ea… a intrat în rândul lor.
A: – Și ce face acolo?
R: – Cumva cu el. Cu… ce…
A: – Cum l-a susținut tot timpul?
R: – Mhm. Ea e în centrul lor acuma. Au adoptat-o cumva pe ea, știi? Ea duce mai departe stindardul ăsta.
A: – Și tu cum ai primit moartea lui?
R: – Eu sunt mai nesimțit așa, știi? Sunt un pic amărât acuma. Mai mult decât amărât. Îți dai seama, să te uiți la copilul tău că… Dar nici nu mă… nu mă dau cu capul de pereți de suferință, știi? A impactat cât mi-a zis că mă iubește. Nu știu cum mi-a zis. Nici asta nu mai mi-aduc aminte.
A: – Și tu? Acum că el a murit, tu ce vei face?
R: – O să mă întorc la bordeiul meu.
A: – Cu Maria?
R: – Nu știu. Pe Maria nu cred că mai pot să o controlez în vreun fel. Nici nu mă interesează. Mă duc la bordeiul meu să-mi văd de viețișoara mea. Asta este. N-am nici o treabă cu toată politica asta.
A: – Și Iisus până la momentul acesta s-a căsătorit? A avut familia lui?
R: – (Oftând, cu pauză) Deci știi ce cred eu? Copilul ăsta putea să vrăjească pe oricine. Putea să aibă orice femeie, știu eu ce-o fi făcut pe-acolo? Maria știe toate dedesubturile.
A: – Dar nu e nimic public?
R: – Nu știu. Eu nu mi-am bătut capul cu treaba asta. Copilul ăsta până la urmă, cred că dacă nu eram așa nesimțit, simțeam că îmi creează foarte multe probleme. (Păi în ce fel să-ți creeze probleme?) Toate nebuniile astea pe care le-a adus el în lume! Eu nu…eu nu înțeleg… de ce atâta strofocare?
A: – Dar crezi că a schimbat oamenii în bine?
R: – Doamne! Deci eu când am văzut cum mă schimbă pe mine… mi-am dat seama că poate să schimbe pe oricine!
A: – Și schimbarea pe care a adus-o el crezi că a fost bună?
R: – În mine? Sau în alții?
A: – În tine, în alții…
R: – Nu știu. Pe mine nu m-a schimbat foarte tare.
A: – Dar ai fost surprins de cât de tare te-a schimbat totuși. Ai zis că nu mai ești același om.
R: – Da, dar tot o să-mi văd de ale mele. O să mă ocup tot de ele.
A: – Și pe ceilalți oameni cum crezi că i-a schimbat? În bine? În rău?
R: – Nuuu… Ți-am zis. În principiu eu nu știu. Probabil că sunt mai nesimțit eu, așa. N-am stat să îmi bat capul. Zău! Chiar nu am stat să îmi bat capul! A fost suficient că a trebuit să îl urmăresc, să mă duc pe unde era, să vorbesc cu niște oameni. Nici nu știu ce vorbeau oamenii ăia, habar n-am! E prea complicat.
Am părăsit apoi și această scenă și ne-am dus la ziua morții lui Iosif, pentru a încheia excursia în trecutul lui Iosif.

Ultima zi din viața lui Iosif

dreptul-Iosif

R: – Văd mulți oameni. Incredibil! Ce caută oamenii ăștia aicea?
A: – Sunt mulți oameni? La bordeiul tău?
R: – Mhm… Da! Pentru cine? Pentru mine? Eu ți-am zis că ajung celebru datorită lu’ băiatul ăla…băiatul meu. Nu înțeleg. O să mor fără să înțeleg. Adică… oamenii ăștia sunt nebuni la cap! Asta este… dacă așa vor ei să vină să mă vadă pe mine… eu n-am făcut nimic incredibil, eu n-am făcut nimic…
A: – Au venit să te vadă? Și tu ce faci? Cum ești?
R: – Mhm… Sunt împăcat! Deci așa am fost toată viața mea și așa mor… împăcat.
A: – Și aștepți să mori? Sau cum e?
R: – Da…. (Dar ești bolnav?) Sunt… e și asta ca o chestie firească, știi?
A: – Dar ai vreo durere fizică sau se întâmplă ceva?
R: – Mor de bătrânețe. De bătrânețe mor, pur și simplu.
A: – Câți ani ai?
R: – Opt zeci și… Nu știu câți ani am.
A: – Și oamenii ăștia, dacă tu mori de bătrânețe, de unde știu că urmează să mori? Ca să vină să te vadă?
R: – Ei vin! Ei vin! (râzând) Ei vin să vadă! Vin să vadă unde s-a născut cel care i-a schimbat. M-a schimbat și pe mine. Ce crezi? Că am mai avut liniște?
A: – N-ai mai avut liniște de când a murit el?
R: – N-am mai avut! Decât liniștea aia pe care o aveam eu în mine . Trebuie să stau să ascult, să… N-am înțeles și nici nu mi-am bătut capul. Eu îmi aduc aminte de cum trăiam noi atunci înainte să plece el la școală, și era foarte bine…
A: – Și acum Maria e cu tine? Sau ești singur?
R: – E aicea Maria, nah… Tot nu pot s-o văd… (Dar simți că-i prin preajmă?) Da-da… E prin preajmă…
A: – Și îți poartă cineva de grijă să ai ce îți trebuie?
R: – Eiii, au! Acum dacă sunt o celebritate îți dai sema că…na!
A: – Și pur și simplu aștepți ziua în care-o să se întâmple? Și ai zis că ești împăcat?
R: – Da… N-am nici o treabă. Așa este ordinea firească a lucrurilor, să moară omul și să se ducă… unde-i este dat să se ducă. Nu mai trebuie să facem multe filozofii pe tema asta.
R: – Eh…acuma chiar am murit!
A: – Ai murit?
R: – Mhm.
A: – Și-acum că te afli pe partea cealaltă… cum e?
R: – E întuneric… (Pauză)… Nu mai e întuneric! E lumină!
A: – Fiindcă ești pe partea cealaltă, poți privi în urmă la întreaga viață și să o vezi dintr-o perspectivă diferită. Fiecare viață are lecțiile ei și un anumit scop. Pe măsură ce privești această viață, ce poți spune că ai învățat din ea?
R: – Pfoai! Știi ce-o să spun? Să iubesc! (Să iubești?) Mhm. Da! (Zâmbind larg, cu încântare și surpriză).
A: – Cum așa? Explică-mi!
R: – Nu știu. Că nu înțeleg. Dar am făcut un pas înainte către chestia asta.
A: – Asta e un lucru extraordinar, nu-i așa?
R: – (Bucuros) Da! Era ăla micu’ care zicea tot timpul chestia asta. Eu n-am… Așa am fost eu să fiu. Dar, vezi că m-a amprentat undeva
A: – Și care crezi că a fost scopul acelei vieți?
R: – Să-l nasc pe copilul meu? Uau…Mă-sa l-a născut. Eu… Eu… Eu am fost și eu acolo… Dar vezi? Datorită lui s-a schimbat ceva în mine, no! Cred. Adică… Deși… Eu cred că oamenii ar trebui să trăiască cum trăiam noi. Fără complicații. Dar ăsta-i punctul meu de vedere.

Dacă ți s-a părut interesantă această informație și vrei să-ți deslușești propria poveste printr-o sesiune de hipnoză QHHT poți să ne scrii aici.