Un spiriduș de pădure important

Am să încep povestea aceasta spunându-ți din start că există mai multe tipuri de spiriduși, însă acesta este un interviu cu un spiriduș de pădure. Există spiridușii lui Moș Crăciun, spiriduși de grădină, spiridus la capătul curcubeului (cu o ulcică cu bani de aur), spiridușii verzi irlandezi (extrem de poznași). Nu știu dacă tu ai întâlnit vreunul, dar dacă ești curios care-i treaba cu ei, citește mai departe.

Eu prima oară m-am întâlnit cu spiridușii irlandezi, care râdeau într-una și erau puși numai să facă pozne. M-am dus la Dublin de ziua mea, în urmă cu mai mulți ani. A fost cam frig și vânt aproape în fiecare zi. Cel mai bine țin minte cum mă biciuia vântul rece pe față, cum îmi învârtea fularul în jurul capului și îmi făcea părul vâlvoi după ce mi-l sufla în toate părțile. Haos cu vânt. Asta a fost pentru mine. Și furtișag!

Știam despre spiriduși că le plac cristalele, dar uitasem să mă duc cu o ofrandă pentru ei sub forma câtorva cristale mai mici. Pur și simplu am omis și n-am fost pregătită. Dar aveam cristale pe mine: aveam o brățară de ametiste, aveam cercei cu cuarț roz, și încă ceva la gât. Cum am ajuns în aeroport, la baie, mi s-a rupt brățara de ametiste și mi s-a împrăștiat pe jos. Apoi, pe lângă Catedrala Sf. Patrick, un cercel cu cuarț roz mi s-a agățat de fular și l-am pierdut în iarbă, de nici n-am știut de el. Și când era să pierd încă un cercel, din alt set, în altă zi, mi-am dat seama! Zgubiliticii de spiriduși m-au jumulit de cristale!  Pentru că nu le-am dat de bună voie, și-au luat ei cu două mâini ce le-a plăcut mai tare!

Învățătură de minte: să vă duceți în Irlanda cu cristale mici pentru spiriduși, dacă sunteți lucrători de lumină sau terapeuți care lucrați cu energia. Nu știu cum să aveți viață liniștită acolo fără asta.

Mai târziu, am aflat despre cei 3-4 spiriduși de pământ ai Corneliei. Prietena mea locuia la marginea satului, lângă București, pe un teren care era îngrădit dintr-un teren mai mare moștenit de soțul ei. Se aciuaseră la ea în curte pentru companie și pentru că îi simpatizau familia. Dar sufereau de abandon și așa am aflat și eu de ei!

Cornelia mi-a spus că atunci când plecau în vacanță, abia ce se îndepărtau de casă, toate sistemele de alarmă începeau să țipe și firma de pază îi punea să se întoarcă să rezolve situația. Se dovedea că se porneau din senin, fără explicație, deși nu intrase nici un hoț. Cu at\t mai puțin fiind în toiul zilei. Alteori, se întâmpla ceva cu panoul de curent electric sau cu alte sisteme care foloseau electricitate. Și, soțul inginer, trebuia să rezolve misterul de fiecare dată, cu meticulozitate. Iar asta îi întorcea din drum sau îi ținea pe loc.

Fiindcă i se părea suspect Corneliei că toate astea se întâmplau doar când trebuiau să plece în concediu, m-a rugat să investighez situația. Prin meditație am descoperit că avea câțiva spiriduși, care se alarmau când îi vedeau plecând, crezând că-i lasă definitiv singuri. Așa că le puneau piedici intenționat. Am comunicat cu ei să aflu ce i-ar putea liniști, și am aflat că dacă le lasă un bol cu alune de pământ și alte nuci, o să aștepte în pace.

Chiar dacă soțului i s-a părut o aiureală la început, descoperind că un bol de alune rezolvă inconvenientele, din acea zi înainte s-a asigurat el mereu că atunci când vor pleca va rămâne și un bol cu ofrande pentru spiriduși. Tot el, când erau gata să iasă din curte le spunea LA REVEDERE și „Să aveți grijă de curte și de plante până ne întoarcem noi!” Fiindcă primeau o însărcinare, se simțeau importanți și se ocupau de ceea ce aveau de făcut – iar așa nu mai făceau alte pozne și nefăcute. (O rezolvare ieftină și practică pentru toată lumea, care a funcționat an de an!)

Ca și curiozitate: spiridușii Corneliei mi-au zis explicit că sunt de pământ, ca să știe ea că ei nu urcă în casă la etaj. Unii nici în casă nu intrau – erau prea timizi. Și erau ca niște copii mici – se speriau când era cutremur și se adunau la baza scării să o cheme (telepatic) pe Cornelia să îi liniștească sau să fie cu ei acolo. Tot pentru că ei erau „de pământ” au vrut ofrandă alune… de pământ.

Însă acest spiriduș de care am să-ți povestesc azi era unul foarte timid, cuminte, așezat. Un spiriduș low-maintenance. Fără pretenții, fără nevoi, solitar și independent. Ai fi putut crede că e total neimportant. Dar Sinele Superior ne-a arătat cât de important e un simplu spiridus de pădure.

Ilustrație de pe pixabay.com

R: – E întuneric.

A: – Și ce percepi despre locul acesta în care e întuneric?

R: – Nu știu…

A: – Dar cum te simți acolo?

R: – Mă sperie…

A: – Mhm… de ce te sperie?

R: – Nu știu… când coboram am văzut un fulger… și pe urmă am simțit tot întunericul… zici că mă ține…

A: – Ești în siguranță acum, doar observă… observă acel întuneric și încearcă să-ți dai seama ce mai este în acel spațiu. Simți că ești doar tu, acolo în întuneric? Sau mai e și altcineva… sau altceva?

R: – S-a făcut lumină.

A: – Și acum se vede ceva, dacă a apărut lumina?

R: – Da… Nu-mi dau seama ce este sub mine. Parcă o piatră. Dar e totul foarte alb.

Mi-am dat seama că am de a face cu o ființă simplă, sperioasă. Încerca să se orienteze.

A: – Ce mai percepi?

R: – Este o casă… parcă-i de piatră.

A: – Ai putea să o descrii?

R: – E lungă… și e o piatră… aproape neagră… Are o baltă visavis de casă, unde bate soarele.

A: – Casa e mare? (Încercam să îmi dau seama dacă e casa lui sau dacă are vreo legătură cu casa.)

R: – E mareeee…

A: – E frumoasă? E îngrijită? Cum e?

R: – Nu e frumoasă!

A: – Are uși, ferestre?

R: – De aici eu nu văd.

A: – Dar de ce zici că e o casă?

R: – Are un acoperiș auriu. E ca triunghiul… și lung. Nu văd pe nimeni. Niciun animal.

A: – Dar peisajul cum e acolo?

R: – Stânci și pădure.

A: – Mai sunt și alte case sau altceva?

R: – Mai văd un acoperiș, mult-mult-mult-îndepărtat. Strălucește.

A: – Bun, și în locul în care te afli, dacă te uiți în jos, la tine, poți să-ți vezi picioarele?

R: – Sunt în apă.

A: – Mhm. Până unde-ți ajunge apa?

R: – Până la genunchi.

A: – Și cum te simți în apă?

R: – E bine. E caldă.

A: – Dar ai corpul îmbrăcat cu ceva?

R: – Nu îmi dau seama. Cred că am ceva…

A: – Partea de sus a corpului e acoperită cu ceva?

R: – Ceva pânză. Mi se pare gri.

A: – Îți acoperă și mâinile?

R: – Nu, e până la coate.

A: – Și în jos… până unde te acoperă pânza asta?

R: – E băgată în apă…

A: – Deci e mai lungă de genunchi. (Da) Poți să-ți dai seama dacă ai un corp feminin sau masculin?

R: – Nu știu.

A: – Dar pe cap ai ceva?

R: – (Liniște prelungă) Nu. Am un păr lung.

A: – Ce culoare are?

R: – Maro deschis.

A: – Și altceva mai porți pe tine? Mai duci cu tine?

R: – Nu. (După ce a stat pe gânduri)

A: – Dar simți că ai un corp mai gras? Mai slab?

R: – Slaaaab. Mic.

A: – Ești o persoană mai tânără? Mai în vârstă? Cum te simți?

R: – Tânăr.

A: – Copil?

R: – Hmmm… Nu știu.

Părea că nu cunoaște noțiunea timpului sau nu măsoară timpul. (În orice caz, ceas nu poartă oamenii de așa de multă vreme, iar cei săraci nu aveau ceas nici acum 100 de ani).

A: – Am înțeles. Păi, și ce faci acolo, în apă?

R: – Aștept.

A: – Ce aștepți?

R: – Trebuie să vină ceva… cineva…

A: – Și de ce aștepți în apă?

R: – M-au lăsat aici.

A: – Și o să se întoarcă după tine?

R: – Cred că da.

A: – Mhm. Dar cei care te-au lăsat aici… ți-i mai aduci aminte… cine sunt?

R: – Nu… Simt foarte mare căldură.

A: – Pe unde simți căldură?

R: – În piept! Și în mâini.

A: – Dar când te gândești la cei care te-au lăsat acolo, îți vine vreo emoție? Vreun gând?

R: – Nu știu de ce m-au lăsat aici!

A: – Dar a trecut mult timp de când te-au lăsat?

R: – Da. Era întuneric, iar acum e lumină.

A: – Dar i-ai văzut când au plecat?

R: – Nu.

A: – Doar te-ai trezit că nu mai sunt acolo?

R: – Mda…

A: – Are vreun rost faptul că-i aștept stând în apă?

R: – Nu cred. Pot să ies?

A: – Dacă vrei… poți să faci orice vrei tu. Dar apa asta e mare?

R: – Nu, e o baltă.

A: – Și dacă acum ești doar tu acolo, ce-ai de gând să faci mai departe?

R: – Hm! Nu știu. Mă plimb. E frumos aici! Dar nu e nimeni.

A: – Și cum te simți de unul singur pe-acolo?

R: – Hm! Bineee…. Îmi place în pădure!

A: – Ce fel de pădure e?

R: – Cu copaci mari! Denși! Are multe animale! Se aud…!

Din intonație și din felul în care rotunjea cuvintele, cântându-le ca pe o melodie, îmi dădeam seama că îi place natura înconjurătoare.

A: – Ce fel de animale se aud?

R: – Se aud cum merg. Se ascund! Veverițe!

O ființă care aude pașii unor animale mici? Sigur nu avea cum să fie om – cine aude pașii veverițelor în pădure? Poate doar dacă sunt pe-aproape. Oare ce ființă era? Trebuia să aflu mai multe.

A: – Dar dacă ție ți se face foame… ce faci?

R: – Dar aicea nu mi-e foame!

A: – Niciodată? (Nu) Dar somn ți se face?

R: – Nu cred…

A: – Dar obosești vreodată?

R: – Nu cred. Câteodată sunt trist… dacă… dacă moare vreun animal…

Auzea animalele pășind în toată pădurea, nu-i era foame, nu obosea, nu dormea, nu avea noțiunea timpului… Devenea tot mai clar că nu e om, deși arată omenesc. Însă era sensibil la natură și la ceea ce se întâmpla cu animalele.

A: – Din cele din pădure?

R: – Da… Sau dacă e foc! De ce sunt desculț? Sunt desculț!

A: – Dar ți-e bine, așa desculț?

R: – Da!

A: – Și acum, dacă te-ai văzut că ești desculț… cum arată picioarele tale?

R: – Mici! Mici…

A: – Ce culoare au?

R: – Sunt albe.

A: – Câte degete ai la un picior?

R: – Șase!

A: – Și mâinile cum sunt?

R: – Mici, cu degete lungi!

A: – Și ce mai faci tu pe-acolo, dacă ești așa, de unul singur?

R: – Mă plimb printre copaci.

A: – Și ai zis că-ți plac animalele?

R: – Da.

A: – Dar de ce mor animalele?

R: – Nu știu. Ceva le omoară.

A: – În locul acesta, se face noapte, din când în când?

R: – Da.

A: – Și când e noapte tu ce faci? Te duci în vreun loc să te adăpostești? Sau cum faci?

R: – Mdaa… Am o scorbură, într-un copac mare.

A: – E aproape de pământ sau e mai sus?

R: – E aproape de pământ.

A: – Și încapi doar tu acolo… sau ar mai încăpea și altcineva?

R: – Încap mai mulți.

A: – Mai mulți?! Deci e destul de mare copacul tău!

R: – Da. Și e lumină înăuntru.

A: – E lumină? Și e gol pe dinăuntru sau e ceva pe-acolo?

R: – Mhm! Am un pat!

A: – Mai ai și altceva?

R: – Haine… Cred că sunt haine…

A: – Și cum arată pentru tine o zi obișnuită? Ce faci tu de obicei?

R: – Simt că observ. Dacă se întâmplă ceva… trebuie să fac ceva.

A: – Ce fel de lucruri observi?

R: – Dacă se face foc… cred.

A: – Cine face foc?

R: – Nu am văzut niciodată.

A: – Apare pur și simplu focul?

R: – Așa cred.

A: – Și când zici FOC, te referi la un foc mic sau un foc mai mare?

R: – Un foc mare. Când se aprind copacii.

A: – Și atunci ce faci? Dacă apare un foc așa mare?

R: – Chem… trebuie să ne ducem toți să-l stingem!

A: – Îi chemi și pe ceilalți să vă duceți să stingeți focul?

R: – Daaa… luăm apă din baltă!

A: – Și cu ce o duceți acolo unde e focul?

R: – Nu știu. O ducem. Că plutește. O aruncăm pe foc.

A: – Dar ceilalți unde sunt, până la urmă?

R: – Ei sunt în copacul lor.

A: – Ah! Fiecare în copacul lui?

R: – Da!

A: – Și doar când e incendiu vă întâlniți? Ca să stingeți focul?

R: – Cam da!

A: – Și cum comunici cu ceilalți?

R: – Nu știu… parcă prin gând. Prin pădure.

A: – Dar pe ceilalți îi știi unde stau, unde au scorbura lor?

R: – Da, îi simt.

A: – Și sunteți mulți?

R: – Da.

A: – Cât de mulți?

R: – Hmmm… Nu știu să-ți spun. Suntem mulți.

A: – Am înțeles. Și acum ce mai faci? Ce faci mai departe?

R: – Aștept să se umple balta.

A: – De unde se umple?

R: – Nu știu, dar trebuie să fiu în ea ca să se umple.

A: – Mhm! Și după ce se umple balta ce faci?

R: – Mă duc acasă.

A: – Așa… la scorbura ta. (Da) Și acolo ce faci?

R: – Hm. Nu prea am ce să fac. Dar îmi place.

A: – Îți place cum e viața ta?

R: – Da îmi place. Sunt liniștit.

A: – E ceva care-ți lipsește pe-acolo?

R: – Nu am prieteni,… numai asta fac.

A: – Dar ai vrea să ai prieteni? Ceilalți au prieteni?

R: – Nu știu…

După această scenă, dându-mi seama că nu prea se întâmplă mare lucru în acel moment în viața spiridușului, am descis să îl duc la o altă zi importantă. Atunci am ajuns la o altă scenă, în altă viață, în care s-a văzut ciclop! Era mare, puternic și mereu preocupat de mâncare. Dar despre acea poveste am să vă scriu altă dată. 

În partea de Discuție cu Sinele Superior au venit câteva răspunsuri foarte interesante privind viața de spiridus. Astfel că m-am gândit că ar fi interesant să le împărtășesc în continuare.

A: – I-ai arătat viața acelei ființe mici cu șase degete. Acolo era preocupat să nu moară animalele și să nu apară incendii – sau să stingă incendiile. Viața aceea a fost pe Pământ?

SS: – Nu.

A: – Și ce fel de ființă era acolo?

SS: – Aici i s-ar spune spiriduș.

A: – Așa părea. Și trăia într-o scorbură. Dar nu părea să comunice prea mult cu ceilalți.

SS: – Arborii transmiteau.

A: – Arborii? Nu era ceva telepatic?

SS: – Prin arbori se transmitea.

A: – Acolo părea că nu are nevoie de mâncare, de nimic.

SS: – Nu. Acolo se hrănea de la arbore, pământ, natură, direct. Din energie.

A: – O absorbea?

SS: – Da.

A: – La un moment dat a spus că e singur acolo, că-i așteaptă pe ceilalți să se întoarcă după el. De ce se simțea așa singur?

SS: – Acolo sunt duși și puși fiecare pe postul lui. El a fost pus de curând, pe postul lui. De aceea credea că vin după el. Apa le transmite informațiile – a aflat că nu mai vin după el.

A: – Și de ce stătea în apă?

SS: – Se hrănește din apă.

A: – Și a zis că mai stătea un timp în apă și ca să se umple balta. El făcea să se umple balta?

SS: – Da, conexiunea. Poziția acolo, în acel loc, dădea intrucțiuni la planetă să umple cu apă groapa.

A: – Făcea conștient asta?

SS: – Pur și simplu știe că trebuie să facă așa.

A: – Așa cum știa ciclopul când să doarmă și când să sară la bătaie?

SS: – Da.

A: – Făcea automat acolo niște lucruri automate, cumva ca de la sine. Are asta vreo importanță și pentru viața din prezent?

SS: – Să fie mai conectat cu sentimente, emoții și natură.

A: – Dar în viața de spiriduș avea emoții?

SS: – Da!

A: – De fapt a zis că simțea tristețe când mureau animalele.

SS: – Spiridușul simțea tot ce se întâmpla în pădure. Dar se putea ocupa doar de zona lui. Avea un teriotoriu pe care trebuia să-l supravegheze.

A: – Și a zis că atunci când era un incendiu, veneau toți să ajute.

SS: – Da.

A: – Bun. Și de ce-ai vrut să-i aduci aminte și această experiență?

SS: – E foarte încăpățânat, nu acceptă ajutor de la nimeni. Vrea să facă totul singur. Nu vrea să arate că nu poate. Trebuie să-și amintească faptul că lucrul în echipă iese MAI BINE.

A: – Incendiul n-ar fi putut singur să-l stingă.

SS: – Da.

A: – Și de ce e important să învețe să lucreze în echipă și să ceară ajutor.

SS: – Și în familie trebuie să accepte ajutor. Spiridușii erau o familie, trăiau ca o familie cu planeta lor. Trebuie să accepte familia ca pe planeta lui, casa lui. Să nu se îndepărteze. Să nu îi îndepărteze. Sau să-i țină la distanță.

A: – Acolo era una cu natura.

SS: – E adevărat.

A: – Și care-i importanța familiei, pentru el, în viața din prezent.

SS: – Echilibru. S-ar simți… gol.

A: – Și e vreun motiv pentru care i-ai arătat o viață în care era foarte mic și una în care era foarte mare?

SS: – Mi s-a părut analogie corectă. Poți să faci treabă și când ești foarte mic. Și să fii puternic când ești foarte mic. Poți să fii blând și când ești foarte mare. […]

A: – Și în România de ce a venit și a simțit că e așa… ca acasă?

SS: – A mai fost aici în vizită.

A: – În vieți de om?

SS: – Nu cu trupul.

A: – Și ce l-a făcut să vrea să revină?

SS: – Legătura cu pădurea. Țara în care s-a născut, nu mai era pădure. Inconștient, noi l-am trimis unde să fie pădure, să fie conectat.

A: – Dar de ce nu-i este dor de familia în care s-a născut?

SS: – Așa este… el este o ființă… și ca spiriduș, și ca uriaș, care trăiește singur. Nu a făcut multe legături. S-a obișnuit singur, să fie autosuficient.

A: – Dar în viața aceasta care e misiunea lui?

SS: – Să învețe să împărtășească. Nu mai trebuie să fie autosuficient. Trebuie să împărtășească cu ceilalți. Să trăiască împreună cu ei.

A: – Dar de ce are frică să fie respins, neacceptat?

SS: – C-a trăit foarte mult în singurătate, el cu el. Nu știe cum e printre alții. Și-a indus… are legătură cu sentimentul de ură pe care-l avea ciclopul. Și piedicile care s-au introdus ca să nu se manifeste. Se vor rezolva și vor dispărea în timp.

A: – Și la umărul stâng, de ce îi apare un punct dureros când face anumite mișcări?

SS: – Grijă de mama. Mama nu a tăiat cordonul. Și nici el.

A: – Și ai vrea să faci tu asta pentru el acum? Să tăi cordonul dintre el și mama?

SS: – Pot s-o fac.

A: – E bine pentru el să faci asta acum.

SS: – Da, pot s-o fac.

A: – Te rog. Și dacă vrei să-i spui cum faci sau să-i arăți.

SS: – Gândește-te la mama. Te iubesc. Merg pe drumul meu. De acum,… încolo… rămâi cu bine. Gata.

A: – Mulțumim. Și la umăr mai e nevoie să intervii?

SS: – Mnu.

A: – În regulă. Și înainte de a închide, mai este vreun mesaj de final pe care vrei să i-l transmiți acum?

SS: – Sufletul tău e împrăștiat în mai multe bucățele. Ai identificat câteva. Nu te speria. Este bine.

A: – Și ai vrea să recuperezi acele bucățele care sunt împrăștiate? Vrei să-l ajuți cu asta acum?

SS: – Da. Putem s-o facem, e spre binele lui.

A: – Minunat. Toate bucățile care e momentul să se întoarcă, să-l ajuți să le recupreze.

SS: – Este făcut.

A: – Acum o să se simtă întreg?

SS: – Da, ACUM E ÎNTREG. E pe calea lui. Va simți diferența, pentru tot ce am făcut. Și o să fie mai bine.

Din această întâlnire am înțeles câteva lucruri, pe care înainte nu le bănuiam despre spiriduși. Sau cel puțin despre acest spiriduș cu care am discutat.

Spiridușul trăia în natură, într-un loc izolat, fără oameni. Era atemporal, fără nevoi fiziologice, ca oamenii: nu simțea foame și nu avea nevoie să mănânce, nu obosea și nu simțea nevoia să doarmă, nu cunoștea timpul. Trăia în prezent. Treaba lui era să observe, în zona lui, ce se întâmplă cu pădurea și cu animalele. Dacă apărea vreun incendiu, trebuia să intervină să stingă incendiul. Atunci apăreau și ceilalți spiriduși, din alte zone ale pădurii, și acționau împreună – astfel fiind mai eficienți. Chiar dacă spiridușul auzea și simțea ce se întâmplă în toată pădurea, el nu intervenea decât în zona lui. 

Spiridușii de pădure despre care am aflat nu erau ființe sociale și nu comunicau prin vorbire, nici măcar telepatic. Comunicarea între ei se întâmpla strict la nevoie, când trebuiau să funcționeze ca o echipă, ca să stingă incendiul. Ei se simțeau unii pe alții, iar arborii transmiteau informațiile dintr-o zonă în alta. Era ușor, pentru că spiridușii locuiau în scorburi, aflate la baza copacilor uriași.

Spiridușii se reîncărcau cu energie de la natură, în scorbura din copacul lor, de la apă. 

Stând cu picioarele în apă, spiridușul putea face ca balta să se umple cu apă. Nu făcea un efort pentru asta, nu se chinuia, nu se concentra – se întâmpla de la sine. Se ducea, pur și simplu, în baltă și stătea acolo până se umplea balta (și simțea o căldură mare în corp).

Se pare că spiridușul de pădure avea o sensibilitate aparte – îl întrista moartea animalelor. Cu toate că părea mirat că e singur, nu suferea de singurătate. Cu toate că nu făcea multe activități, nu simțea că stă degeaba.

Astfel de experiențe apar în sesiunile de hipnoză adesea pentru câteva motive subînțelese:

– Să-și reamintească importanța conexiunii cu natura pentru ei. Să își aducă aminte că se încarcă cu energie în natură. Că în natură nu trebuie să faci nimic și că acolo te întorci de la sine în starea de A FI. Iar că asta e suficient – într-o lume care prețuiește prea mult realizările concrete, materiale.

– Să experimenteze starea de calm, liniște, fără griji. Aceasta devine un reper pentru un corp care poate, în viața prezentă, nu a trăit această stare niciodată și nu știe să revină la homeostază (la starea de echilibru și armonie, lipsa încordării în corp. Care e starea de refacere și vindecare.)

– Să înțeleagă că nu sunt „prea puțin” în prezent. Ci dimpotrivă, că pot lăsa multe din cele ce le-au strâns în ei, cu ei, și să revină la A FI, așa cum au fost lăsați de la Dumnezeu. 

Sper ca și tu, care ai citit aceste rânduri, să adaugi (măcar în mintea ta) câteva observații despre importanța conexiunii cu natura pentru tine.

Și nu uita, când te duci în natură, să lași ofrande pentru spiriduși – nuci, semințe, cristale mici. 

P.S. Dacă tot am aflat că spiridușul de pădure poate umple o baltă cu apă… Mă gândesc în viitor, când ajung în vreun loc secetos, uscat, să mă conectez cu spiridușul locului, ca să îl rog/să-i aduc aminte să facă apa din sol să ajungă la suprafață. Sau dacă balta e murdară, îmbâcsită, să îi dau un pic de energie sau o rugăminte să curețe apa, pentru rățuște și alte animale. (Am uitat să îți spun de spiridușul de baltă din zona casei mele, dar am să-ți povestesc altă dată). Tu ce zici?

Poate te-ai regăsit în exemplele de mai sus și simți că îți dorești să ai parte de propria ta sesiune de hipnoză cuantică QHHT. Îmi poți scrie aici pentru a organiza o programare. E primul pas către o experiență unică de cunoaștere și vindecare de sine.