Lla viteza cu care se petrec schimbările în lumea noastră (cel puțin cele din zona tehnologiei) e imposibil să nu ne întrebăm ce îl așteaptă pe omul din viitor. Deja Elon Musk vorbește despre integrarea omului cu inteligența artificială prin introducerea unui implant în creier (Neuralink) care să trateze bolile mentale, să îmbunătățească funcțiile creierului și să „creeze un viitor bine-aliniat”. Etapa transplantului de organe de la om-la-om a fost depășită, s-a experimentat cu transplantul de organe de la animale la om, au fost produse organe sintetice prin imprimare 3D și s-au sintetizat organe din celule stem în laborator pentru transplant. Părți din corpul omenesc (membre) sunt înlocuite în mod obișnuit în prezent cu proteze din ce în ce mai performante și mai tehnologizate. Progresele sunt tot mai mari în robotică și inteligența artificială. Dar unde duc toate acestea?

Informații interesante, tulburătoare și care ne pun pe gânduri am obținut pe tema aceasta prin intermediul sesiunii Soniei. A fost o sesiune lungă, în care ea a vorbit foarte repede, foarte cursiv, cu multe detalii, aproape fără să fie nevoie de întrebări din partea mea. A rezultat acest text foarte lung, dar pe care vi-l recomand din perspectivă metafizică, etică și filozofică. Veți afla despre:

  • pactul dintre două suflete din timpuri foarte diferite și îndepărtate, care fac schimb de vieți (similar cu fenomenul de walk-in)
  • cum ar arăta și ar funcționa societatea super-tehnologizată a viitorului
  • etapele prin care omenirea a ajuns să accepte propunerile oamenilor de știință de a transforma omul într-un robot
  • probleme de etică legate de ce îl face pe om să fie OM în demersul tehnologizării omului
  • omul din viitor un corp metalic, care ar continua să aibă emoții, dar nu ar mai avea senzații fizice
  • în lipsa senzațiilor fizice și integrat cu tehnologia, omul ar deveni super-inteligent, super-performant, extrem de puternic
  • cum omenirea a ajuns să accepte limitarea conștiinței și a emoțiilor pentru a se feri de suferință și durere,
  • cum poți schimba o lume care a ales să devină cum este, dar și alte idei interesante și răscolitoare.

Am putea zice că ideile din sesiunea Soniei sunt extrase dintr-un film SF (sau că sunt demne de un scenariu de film). Chiar dacă sunt despre un (posibil) viitor îndepărtat, ele ne întorc cu gândul la prezent, la cum privim viața și existența omenească. Acesta este adevăratul subiect de reflexie din spatele a ceea ce e scris mai jos. Vă doresc lectură plăcută și plină de revelații!

This image has an empty alt attribute; its file name is decor-e1519238171686.png

Bătrânul din trecutul îndepărtat ajunge în viitor

S: – Da, am coborât de pe nor. Dar e ca și când norul ăsta m-a adus înapoi și aveam senzația asta că mă trage de picioare, dar… ideea e acolo unde m-a adus, acolo nu există nori. Cumva mi-a dat drumul mai dinainte. Foarte ciudat. E un loc, dar e ca și când nu există soare. Știi filmele alea SF în care ai… ah… de-astea metalice, o construcție metalică. Ca și când ar fi un oraș numai din metal. Ca și când totul ar fi doar artificial, dar nu… nu știu dacă-i pe Pământ, pentru că… nu e soare. 
A: – Dar e lumină?
S: – Acum-acum nu văd nici lumină. E ca și când aș vedea un oraș… Văd un oraș din metal, un oraș din metal construit. Îl văd așa, de la distanță. Sunt lumini, adică există electricitate, dar nu văd lumină naturală. Sau poate e noapte, nu știu. E ca și când am fi în cosmos, nu știu cum să-ți explic.
A: – Dar cerul îl vezi?
S: – (Oftând) Da, dar e un cer fără lumină. Adică cerul nu există practic – cerul există doar atâta timp cât există o lumină proiectată pe lipsa luminii. Ori aici nu există lumină proiectată, deci… Cerul e ca și când este… (Încercând cu greutate să pună în cuvinte ceea ce vedea). Știi cum este? Cerul este ca și când am fi…  OK, asta o să fie ciudat… dar e ca și când am fi în interiorul Pământului.

Gandalf, vrăjitorul

A: – Dar când te uiți în sus, de la suprafață în sus, ce vezi?
S: – Ah, văd stele! Deci poate e doar noapte. Sau poate că sunt stele, știi cum vezi stele noaptea? Da, nu știu, e ciudat…
A: – Și ești aproape de orașul acesta?
S: – E ca și când merg spre oraș și-l văd din depărtare, ca și când… Dar nu știu dacă merg sau dacă am aterizat aici! E ca și când aș putea să zbor. Ca și când n-ar fi gravitație, cred că ăsta-i cuvântul potrivit. 
A: – Nu atingi suprafața?
S: – Nu. 
A: – Dar orașul ți se pare aproape sau departe?
S: – Mi se pare că mai am de mers. Mă rog, impropriu spus mers, pentru că e… (Oftând)
A: – Încearcă să descrii cum poți. E vreo parte din tine pe care-o miști ca să te deplasezi?
S: – Ei bine… Nu știu ce e. Cred că sunt ca un vrăjitor, am așa o robă lungă și e ca și când… Stau în picioare, adică vertical, și am toiagul ăsta în mână. Și e ca și mă culisez prin aer?
A: – În sus și în jos?
S: – Nu, drept. 
A: – Ok. Stai pe ceva?
S: – Nu, doar mă culisez. Dar e foarte ciudat. E ca și când aș semăna cu Gandalf din Stăpânul Inelelor.
A: – În afară de roba asta ce mai porți?
S: – Am un inel… foarte mare. Știi ce mi se pare ciudat? Mi se pare că e așa un contrast între orașul ăsta metalic, care pare super-avansat, gen tehnologie avansată, și eu, care par de acum o sută de mii de ani. Ah, stai că acum îmi vine gândul că am venit să-i anunț ceva! Dar nu știu de ce sunt un vrăjitor! Cel puțin așa îmi imaginez eu! Sunt un vrăjitor care am venit să-i anunț ceva! (Amuzată) Dar ei, ei nu sunt ca mine. Ei sunt, da, deci ei am sentimentul că o să se uite la mine și o să zică: „Ce-i cu antichitatea asta aici? De ce să-l credem noi pe el?” Dar… e ca și când, ei ar fi foarte avansați și ar face ceva greșit. Nu știu. Și eu trebuie să mă duc să le spun. Dar eu sunt așa, cam resemnat, pentru că nici nu știu dacă or să mă creadă. Și nici nu știu de ce mă mai duc, dacă nu cred că or să mă creadă!
A: – Dar tu ești mai tânăr, mai bătrân?
S: – Ah, nu, sunt foarte bătrân!
A: – Aham. Și de unde vii tu? Ai zis că vii de undeva.
S: – Stai. Asta-i super-ciudat, dar mi se pare că… 

Tăcere prelungă. Părea că mintea ei se zbate să accepte informația pe care o primea.

Acomodarea celui din trecut în viitor

A: – Zi așa cum vine.
S: – Deci, cum vine e că acesta nu este locul meu. E ca și când… fii atentă, c-asta-i povestea. E ca și când… Eu eram în timpul meu. Și am avut o viziune din viitor și am văzut că acolo era ceva greșit. Și cineva din viitor a cerut să-l ajute cineva din trecut, ca să vadă ce e bine. Și cumva noi doi ne-am conectat, adică individul din viitor cu individul din trecut, și cumva eu am venit aicea. 
A: – Și individul din trecut ești tu?
S: – Eu sunt individul din trecut, da! Eu vin din trecut. Nu știu cum m-am telep… E ca și când m-am teleportat aici. Și de-asta arăt așa ciudat, ca ăla din Lord of the Rings. 
A: – Dar ești cu corpul tău fizic acolo?
S: – Acum eu nu am gravitație aici, dar mă simt ca și când aș avea corpul meu fizic, da. 
A: – Dar poți să atingi lucruri sau suprafața dacă vrei? Poți să ai astfel de senzații de atingere?
S: – Stai să mă gândesc. Da, dacă îmi iau toiagul meu, care e tot din metal… Asta e interesant, că-i din metal, pentru că n-aveam metal acolo de unde eram eu. S-a transformat aici în metal, pentru că era din lemn. Dacă îl ating de pământ, face clic-clic, ca și când ar fi două metale care se ating. 
A: – Dar cu toiagul ai pornit din timpul tău?
S: – Da, doar că era toiag din lemn, iar când am ajuns aici a devenit toiag de metal. 

Un corp nou, metalic, lipsit de durere

A: – Dar ceva cu care nu ai venit din timpul tău, ceva care aparține acestui timp în care ai ajuns, poți să atingi?
S: – Păi suprafața nu aparține timpului meu și pot să o ating. Cu toiagul. Stai că am în picioare… E ca și când am primit toiagul și în picioare am niște pantofi metalici foarte ciudați. Ca și când… sunt ca să mă protejeze. Deci, eu m-am teleportat (sau ce-am făcut eu), dar aveam nevoie ca anumite elemente din mine să se adapteze la mediul acesta. Și elementele care erau cu mine s-au adaptat la mediul acesta. Stai puțin. Deci sunt toiagul și pantofii,… Ăău! Și mai e ceva cu ochii mei! Ăăă…(Oripilată) Arată ciudat. Deci… (fuck!) Ah, e super-ciudat! E ca și când eu aveam ochii ăștia albaștri, calzi și frumoși și acum îi am… nu mai sunt ochii mei! Sunt tot albaștri, dar sunt ca de sticlă, ca și când ar fi puși, mari. Știi? Ah, dar nu înțeleg acum. 
A: – Și corpul? 

omul din viitor
Omul din viitor – interviu în cadrul Project Blue Book*

A devenit brusc emoțională și vădit bulversată de ceea ce percepea.

S: – Ah, am senzația că mi-am pierdut corpul. De fapt am senzația că m-am transformat cu totul
A: – Și cum arăți acum?
S: – Arăt horror! Deci am ochii ăștia albaștri, mari, ăăă… și…
A: – Uită-te ca la un desen animat. Nu trebuie să te impresioneze mai mult de-atât. E ca un desen la care te uiți.

A continuat cu o voce strangulată. Clar nu îi plăcea ce vedea și cum se transformase. Părea să fie în șoc.

S: – Da, corpul meu e metalic. Și ochii ăștia sunt super-scary. Sunt super-mari. Dar corpul meu… adică mă uit la el din afară acum… că… Ideea e că… dacă încep să-l simt am senzația că… mă trage în jos! Dar cred că e doar percepția mea, pentru că eu stau sus. Ăăă… Deci sunt ca… Ah! Ce tâmpenie!… Sunt ca un… robot! 
A: – Ai membre? Ai…
S: – Da. Sunt ca și când ai face acum un robot. Ăăă… am mâini. Și am și picioare. Și am ăsta care credeam eu că-i toiag, mă rog, acum pare doar un băț. Și am corpul… negru. Și am ochii ăștia albaștri mari. Și fața… ăăă… da, nu știu cum e fața. E tot metalică. Ah! Da! E foarte ciudat. E ca și când am făcut un pact să vin să spun ceva, dar… fuck-it! Nu mă așteptam să trebuiască să mă adaptez așa! (Cu ochii gata să plângă) Și acum… știi că acolo unde eram eu, eram așa, cald, de-asta aveam ochii așa calzi. Adică ochii mă distingeau. Și acum tot ochii mă disting, doar că într-un fel în care să mă accepte oamenii de aici. Doar că… cred că am o problemă cu a mă accepta eu pe mine însumi. Pentru că… da, și parcă îmi vine să plâng… 
A: – Nu îți place cum arăți aici?
S: – Mă rog, în afară de faptul că arăt nașpa e…
S: – Știi ce s-a întâmplat? Ți-am zis că în locul ăsta nou… eu practic trebuia să-i ajut pe oamenii ăștia (sau ce sunt ei), să-i ajut cu ceva sau să le spun ceva, că ceva nu fac bine. Eh, dar ideea este că… (cu o voce emoționată, tulburată, gata să izbucnească în plâns) E clar ce nu fac bine. Ei au vrut să se… ei au vrut să se facă mai performanți. Și s-au făcut așa de performanți încât… ăăă… practic nu mai sunt oameni. Știi, (oftând) s-au făcut metalici! Nu înțeleg de ce s-au făcut metalici!… Cică, ca să nu… ah! Ce proști! Ca să nu mai aibă boli și ca să nu mai sufere fizic, știi? Pentru că metalul nu simte nimic! Dar e super-nașpa, pentru că e ca și când… ca și când chiar nu simt nimic! Chiar și când mă deranjează corpul ăsta, dar nu mă doare, nu simt că e metal sau ceva. Mă deranjează că… mă deranjează că nu mă doare nimic! Asta mă deranjează! Mi se pare o tâmpenie. Mă rog… Și acum mă întreb: DE CE-AM VRUT EU SĂ VIN AICI? (Respirând accelerat din cauza supărării și a contradicției interioare).

*Forțele Aeriene Americane au avut între 1952 și 1970 o divizie numită Project Blue Book, care trebuia să studieze obiectele zburătoare neidentificate (OZN-uri) și să afle dacă erau extraterestre și amenințătoare pentru siguranța SUA. Cel puțin o parte din informațiile acelea au fost declasificate, împreună cu un interviu video controversat pe care îl găsiți pe YouTube aici. Interviul este cu un om din viitor, aparținând unei specii noi care a evoluat din Homo Sapiens după un război nuclear. Senzația transmisă de acel personaj (fie că e veridică înregistrarea sau nu) pare asemănătoare cu cea transmisă de omul cu corp din metal din povestea noastră.

La începutul anului 2019 History Channel a lansat o mini-serie numită Project Blue Book care ne dă o perspectivă interesantă asupra informațiile controversate care au fost ocultate cu ajutorul acestei divizii. Trailerul vă poate convinge să urmăriți primul sezon.

Un pact între suflete peste timp

A: – O fi fost important pentru tine să vii. De ce-ai venit?
S: – Well, am venit pentru că… Știi de ce-am venit? Pentru că eu am fost mereu obsedat să știu despre viitor. Și… cineva din viitor m-a chemat și mi-a zis: „Nu vrei să vii să vezi cum e viitorul?” Și am zis: „Ba da!” Dar m-a avertizat și mi-a zis: „Dar vezi că o să-l și simți!” Și eu am zis: „Da, da, da! E ok!” Și mi-a zis: „OK, dar ești sigur c-așa vrei să-și petreci ultimele zile din viață?” Și am zis: „Da, da, da, aș da orice doar ca să văd ce este viitorul„. 
A: – Oricum erai bătrân acolo.
S: – Da, dar vezi tu? Ăsta a fost pactul. Deci am făcut de fapt un schimb. Ah, ce tâmpenie! Deci, eu mai aveam unde eram, dar eram fericit. Adică eram așa, în pace, un bătrânel de-ăsta înțelept. Am ajutat mulți oameni. Era cald, liniștit, cu soare.  Am imaginea asta cu mine mergând pe pajiști, pe câmpii. Liniștit! 
A: – Și era și frumos locul unde erai.
S: – Ah! Era de vis! Era mult soare și multă verdeață! Ca în imaginile din „Xena, prințesa războinică” – nu știu dacă știi – în care filmează păduri de-astea… Așa, și eram acolo și eram foarte… mă gândeam eu așa ce dorințe am eu. Și mă gândeam că eu nu vroiam să mor. Dar nu vroiam să mor și pentru că-mi plăcea aicea și pentru că-mi plăcea să văd viitorul. Adică, îmi părea rău… mă gândeam: „Auăleu! Stai că mor acuma și ce-oi pierde eu în viitor!” Eh! Și altcineva din viitor, care era în pălăria asta de viitor metalic (!) … auzise povești despre cum era în trecut. Și auzise povești care erau contradictorii. Adică spuneau… că era o mică revoluție între roboți… Auăleu! Nici nu știu cum mi-a venit povestea asta! O mică revoluție între roboți care spuneau: „Ah! De ce-om fi făcut asta! Rase umane și nu-știu-ce… De ce-om fi devenit roboți!” Și tot așa.
A: – Asta era în viitor?
S: – Asta era în viitor, în lumea asta metalică. Eh! Și persoana asta a zis: „Aș da orice ca să trăiesc măcar puțin în trecut, cu soare!” Eh! Și pactul care-a fost? Eu știam că mai am puțin de trăit și am zis că prefer să trăiesc încă o viață, metalică, iar persoana cealaltă, care era metalică, a zis că preferă să-și dea toată viața lui… (foarte emoționată pe măsură ce conștientiza toate astea) doar ca să trăiască o mică viață în trecut, cu soare. Știi?
A: – Ca să vadă un loc frumos, să vadă soare, să aibă simțiri în corp.
S: – Exact. Acuma… nah! Am făcut schimbul! (Cu un ton supărat și tremur în voce.) 
A: – Și corpul ăsta în care ai venit… mai are mult de trăit?
S: – Pentru totdeauna!

Părea în același timp surprinsă și tulburată, emoționată și contrariată, supărată și temătoare la ideea unei vieți veșnice de acest fel.

Iar ceea ce povestea semăna cu fenomenul de walk-in, în care un suflet preia un corp în bună stare, pe care cel care l-a ocupat inițial nu îl mai dorește (dorindu-și sau fiind pregătit să moară). Diferența în acest caz ar fi că sufletul care a preluat corpul metalic venea direct dintr-o altă încarnare, iar cel care părăsea corpul nu murea imediat, ci urma să moară când corpul bătrânului își termina puterile. Povești ca acestea fac subiectul incredibilelor cărți ale lui Dolores Cannon din seria Convoluted Universe.

Omul din viitor

A: – Pentru totdeauna? N-are cum să moară?
S: – Poate, cum ar veni, să se… omoare singur. Adică să… să stingă circuitele, dar nu… nu cred că poate singur. Trebuie să-ți iei aprobare… ca să dispari. Pentru că practic… Da. Deci știi cum este lumea asta? Nu există decât cine trebuie să existe! Adică noi oameni se creează, sau noi ființe se creează, doar dacă este nevoie pentru o anumită funcție. (Vorbind pripit și printre lacrimi.) Eh, dar în momentul în care ai fost creat pentru o anumită funcție tu ai un rol. Și simplul fapt că tu ești creat înseamnă că ai rolul ăsta. (Ah, dar nu știu de ce am creat povestea asta, pentru că îmi aduce aminte de povestea pe care am citit-o la Dolores. Dar nu știu dacă era legat de asta, pentru că la ea nu conta viața, dar aici, la mine, pare că contează.) Adică, ideea este că… nu am puterea să decid când mor. Am un rol și trebuie să îmi trăiesc viața, care este pentru totdeauna. Cu rolul ăsta. (Apoi în șoaptă, ca pentru ea.) Ce plictisitor! 
A: – Și n-ai putea să te autodistrugi?
S: – Stai, că abia am venit și trebuie să mă prind care-i treaba. Pentru că persoana asta care fusese aici mi-a spus că o să-mi doresc chestia asta și când a încercat să-mi spună cum pot să fac asta… eu am zis că nu, că nu mă interesează. Cum aș putea eu să-mi doresc să fac asta? Eh, și-acum mă gândesc că… (oftând)… În primul rând,… în primul rând trebuie să mă gândesc că asta am ales. (Acum părea că se calmează și își asumă responsabilitatea alegerii sale.) Și dacă asta am ales, asta-i alegerea mea! Bună/proastă asta-i alegerea mea și trebuie să-mi asum! Și odată ce am ales… e ca și când aș fi prinsă în ea. De fapt nu, nu poți să fii prinsă, doar în mintea ta ești prinsă, știi? Deci trebuie să evit să fiu prizonierul… minții mele. Deci acum… ok, am procesat ce a fost. Și nu mai vreau să mă mai gândesc cum am trăit înainte, trebuie să mă gândesc acum.. omul ăsta care sunt eu acum, măcar se bucură și el. Și mă bucur că se bucură și el. (Emoționată și plângând din nou, de data asta pentru celălalt).
A: – Te bucuri că el se bucură?
S: – Mhm! Da!… Mă bucur că se bucură!

A adus cu el abilități latente din trecut

A: – Și tu ai venit să experimentezi lucrurile astea.
S: – Da, dar nu numai asta. Pentru că eu aveam niște… Cum să spun eu? Ba da! Aveam niște puteri!  Gen… Știi ce puteri aveam? Aveam puterea de a mă uita la oameni… de-asta aveam eu ochii ăștia!… Eu mă uitam la oameni și oamenii simțeau… Eu le dădeam un sfat… Ideea e că eu nici măcar nu trebuia să vorbesc foarte mult. Le spuneam la oameni ce să facă. Vedeam pe unul pe potecă sau pe undeva… și îi dădeam un sfat. Și nu trebuia să folosesc foarte multe cuvinte. Cumva prin ochii mei e ca și când ei simțeau că ăla-i lucrul bun de făcut! Se uitau în ochii mei și eu le spuneam: „Du-te și bea niște apă” și ei plecau mult mai fericiți. Dar nu era vorba despre apă! În orice caz! Acum îmi dau seama. Aveam o putere să-i ajut pe oameni să facă ceva spre binele lor, dar nu era vorba despre acțiune. Era să-i ajut pe oameni, ca după ce mă văd pe mine să li se schimbe lumea. Da’ nu mă-ntreba cum! Și acum îmi dau eu seama că unul din motivele pentru care omul ăsta din viitor… Deci, omul ăsta din viitor avea toate informațiile despre trecut și cumva m-a ales pe mine! Și știi de ce m-a ales pe mine? Pentru că s-a gândit că o să vin aici cu abilitățile mele, cu ce făceam eu înainte. Nu neapărat că o să am abilitățile, pentru că o să trebuiască să le învăț din nou… cum să le pun în acțiune, pentru că contextul e nou și pentru că practic trebuie să mă adaptez, pentru că sunt alte instrumente și alte etc. Dar, știa că de la început o să înțeleg că POT să fac asta. Și că voi fi focusat să înțeleg CUM să fac asta, pentru că POT să fac. Ca și cum am conștiința unei puteri latente, să spunem așa. 
A: – Deci te-a chemat cu un scop.
S: – Da, exact! Exact! Deci, el a făcut-o pentru satisfacția lui, ca să poată să trăiască în trecut, dar s-a gândit și că planeta asta pe care trăiau acum avea nevoie de cineva care să îi facă să vadă ceva, sau să îi facă să fie mai fericiți, sau… ceva care să le schimbe viețile. Și asta a fost cumva modul în care el s-a decompensat și a compensat față de familia lui, sau față de rudele lui sau ce-or fi acolo. Pentru că de fapt ei au sentimente.

Au emoții, dar nu au senzații

S: – Au sentimente! Asta-i problema de fapt! Au sentimente corpurile astea, dar nu au senzații! Nu știu dacă asta-i exprimarea corectă. Nu au senzații fizice, dar au sentimente, au emoții. Doar că nu sunt exact… E ca atunci când esti trist – plângi, doar că aici nu plângi – deci nu ai nici o exprimare fizică – dar emoția de a fi trist o ai. În orice caz, el a făcut chestia asta ca pe o compensare, pentru că știa că persoanele pe care le lasă în urmă vor fi triste, și-și vor da seama că nu e el în corpul ăsta nou, și vor ști c-a plecat… dar cumva, ca și compensare, s-a gândit că în timp or să vadă că persoana asta nouă pe care-a adus-o o să-i ajute. Și cumva o să-l ierte, știi, c-a plecat?
A: – A găsit o metodă să iasă din viața asta veșnică.
S: – Mhm! Dar le-a dat ceva cadou în schimb! (Încântată de găselnița asta.) Pe cineva care să-i ajute să le fie mai bine. Doar că acum sunt eu acela și acum practic… trebuie totuși să-mi găsesc calea, pentru că… (oftând) Da… 
A: – Ai zis că ai venit să le transmiți ceva, că ceva ei nu fac bine.
S: – Da, nici măcar nu mai știu dacă e reversibil! Nici măcar nu mai știu dacă e despre ceva ce fac sau ce-au făcut! Nici măcar nu știu dacă mai este reversibil procesul. Adică acum trebuie să mă gândesc, să analizez situația actuală și să-mi dau seama… ce-i de făcut? Ce-i de făcut? Că dacă mă duc și… 
A: – Nu poți să te duci și să le zici ceva din prima.
S: – Ah, nu! Nu pot să mă duc să zic: „Ah, eu vin de pe Pământ. Și era soare acolo. Ce-ați făcut?” Nu… Asta clar nu pot să fac. 

Evitarea suferinței a plăsmuit noi oameni

A: – Dar era soare și aici cândva?
S: – Nu știu, e ca și când soarele a fost luat, ca o pedeapsă. Ca și când… nu mai aveau nevoie de soare? Ok, nu știu de unde vin cu teoria asta, dar asta e. E ca și când între… tot ce există… cumva… Ok… totul are rostul lui, dar cumva toate au nevoie unele de altele. Cumva pentru orice lucru A care există, există un lucru B care are nevoie de A. Și A s-ar putea să aibă nevoie de B sau de C, dar nu contează. Ideea este că există o legătură DE NEVOIE în natură. Deci orice există există pentru că ceva sau cineva are nevoie de el. Eh! Și când oamenii au început să… au început să… Știi ce-au făcut oamenii? Nu le-a mai plăcut suferința. Și au început să facă atât de multe… Da, la început au început să-și modifice corpul, să-și pună chestii false, să se programeze genetic, să-și pună chestii false-n corp. La început erau… nu știu… doar un ochi pentru cei care nu vedeau, pe urmă și-au pus o ureche. Pe urmă au descoperit că un plămân infectat face ceva, dar un plămân artificial injectat cu nu-știu-ce n-o să facă. Apoi au început să se artificializeze în interior… Ok… Ahhh… Apoi au început să-și dea seama că au început să devină artificiali cu totul. Iar după ce au trecut de bariera „Sunt făcut de Dumnezeu” și au trecut în zona „Sunt făcut de om”, de acolo n-au mai existat limite. Eh! Și ce s-a întâmplat este că au pierdut din vedere limita și a ce înseamnă să fii om. Și de dragul experimentării și al tehnologiei au început să-și pună chestii care nu mai erau… organice. Și-au dat seama că orice lucru organic, într-un final, va ceda. Cum ar veni că are o durată de viață și că orice lucru organic poate fi afectat de alte lucruri organice. Și atât cât ai elemente organice poți să le protejezi de atacul altor elemente organice, dar asta are o limită. Și avansul lor tehnologic ca să dezvolte protecție pentru lucrurile organice a devenit o frustrare, pentru că de la un punct nu au mai știut ce să mai facă, pentru că aceste corpuri noi tot erau penetrate de chestii care tot le distrugeau. Știi?

Cum a devenit omul robot

S: – Și după ce și-au dat seama de chestia asta s-a făcut, cum ar veni, o revoluție, în care oamenii au spus: „OK, vrem să revenim la bază”. Dar normal că cercetătorii n-aveau nici un interes ca oamenii să revină la bază, la instincte primare – pentru că acum deveniseră mult mai calculațiAnyway! Și atunci au spus: „OK, trebuie să mai traversăm o altă barieră”. Și au creat… roboți. Dar ca să-i convingă pe oameni ca să se transforme în roboții ăștia care erau, ei au trebuit să le dea… (emoționându-se din nou, ca și când ar fi suferit să vadă asta) Ei au trebuit să le dea niște puteri pe care nu le aveau înainte. Pentru că trebuia să le vândă ceva! Aveau nevoie de un value proposition. Nu puteau să le spună că au nevoie de un corp metalic, pentru că le-ar fi spus: „Fuck you! Păi noi vrem să ne întoarcem la bază și voi ne propuneți un corp metalic!” Și atunci s-au gândit că ar trebui să spargă… condiționări… care țin de Pământ. Și unul dintre elementele cheie ale Pământului este gravitația. Nici nu înțeleg de ce oamenii nu vroiau să mai aibă… Anyway! Ce tâmpenie! Și au învins puterea gravitațională. Ah! Ca să învingi puterea gravitațională aveai nevoie de acest costum. Aha! Acum îmi dau seama! De-asta am spus la început că picioarele mele, ca să plutească la suprafață, au nevoie de acest costum. Ca să învingi puterea gravitațională trebuia să îți pui ceva la bază, la conexiunea ta cu Pământul. Dar nu numai că învingi puterea gravitațională – o calibrezi cumva. Pentru că dacă tu învingi complet puterea gravitațională înseamnă că tu poți să ai mișcări concentrice, nu ai echilibru, nu ai orientare în spațiu. A fost mai mult decât atât! Aceste costume recalibrează puterea gravitațională. Deci, dacă acum puterea gravitațională este 9,98, tu poți să ai capacitatea cu acest costum să adaptezi puterea gravitațională… nu știu… la 9,90 sau la 8,5 sau la 7 și ceva. Mă rog, asta ținea și… calibra și rangurile în societate… Gen, cu cât aveai un rang mai mare, cu atât puteai să-ți setezi puterea proprie. Aveai… Super-tare! (amuzată) Accelerația gravitațională a devenit personalizată! (Râzând ca de ceva foarte caraghios și ridicol.) Ce tâmpenie! Deci, nu aveai coroană, ci aveai un mod de a-ți calibra accelerația gravitațională. Eh! Și la un moment dat s-a întâmplat… acum n-aș putea să-ți spun exact cum s-au întâmplat, nici nu știu dacă te interesează, dar pot să-ți spun că… la un moment dat… oamenii au declarat ei înșiși: „Suntem atât de puternici încât acum nici de soare nu mai avem nevoie”. Dar au spus așa, infatuați, gen… „Nu mai avem nevoie de nimic, decât de noi înșine, pentru că am bătut toate forțele.” Forța gravitațională fiind cea mai mare forță a Pământului. Și de fapt ăsta este și motivul pentru care oamenilor le este atât de greu să călătorească în spațiu sau le este greu să se adapteze la mediul altor planete. Ține foarte mult de forța gravitațională. Eh! Și în momentul în care au zis asta… a dispărut soarele! Dar știi cum au zis-o? E ca și cum la-nceput au zis-o puțini, după care… s-a creat așa o conștiință… Doamne-Dumnezeule!… o conștiință generală… a încrederii în sine. Dar ce tâmpiți! Pentru că de fapt au fost manipulați. De ce? Pentru că sinele – poți să spui că tu ca individ ai mai multă putere, pentru că doar ce tocmai te-am setat să bați toate forțele naturii? (Tot emoționată) Și au fost manipulați să creadă că acum sunt atotputernici, fără să-și dea seama… că acțiunea de a fi calibrați în sine era supunere, mai mare decât supunerea față de forțele naturii. Fuck it! Ok. Well, ce să zic, dacă au fost atât de…
A: – Deci e o mare distanță în timp, de unde-ai venit tu și unde-ai ajuns…
S: – Ooo! Știi ce mă întreb acum? Mă întreb dacă viitorul ăsta este de fapt un viitor posibil… sau doar teoretic? Știi, câteodată când ai vise, conform teoriei viselor ți se pune întrebarea dacă a fost un vis aievea? Adică ai avut visul acela ca și când te uitai la televizor sau ca și când… Eh! Eu acum unde sunt… tot ce ți-am spus până acum nu știu de unde mi-a venit, și cum, și în ce fel… Eu sunt aici, dar e ca și când n-aș fi… aici… E ca și când… e un avertisment pentru mine! 
A: – Pentru tine?
S: – Totul este static – asta este problema. Că m-ai întrebat dacă orașul ăsta-i departe sau… E ca și când n-aș putea să simt dacă-i aproape sau departe. Știi că n-am putut să-ți răspund la întrebare. Deci eu știu că există. Probabil dacă mă întrebi detalii eu pot să-ți spun că există niște clădiri și nu mai știu ce… dar… Ahhh! (cu ușurare) Dar cred că e doar posibil! Nu e sigur. Asta este super-eliberator! Uite c-a ieșit soarele!

În zona noastră chiar atunci ieșise soarele dintre nori, iar ea a perceput cum camera s-a luminat.

Opțiunile omului din viitor

A: – Și corpul acesta în care ai venit ai zis că are o misiune, un rol, că așa are fiecare acolo. Acum tu în ce rol ai intrat? Omul acesta, care ți-a lăsat ție corpul lui, ce făcea?
S: – Păi hai să vedem… pentru că repet, nu știu dacă viața este reală sau… nu știu dacă este doar un scenariu posibil. Dar presupun că, chiar dacă este un scenariu posibil, trebuie să aibă mai multe detalii, deci putem să investigăm.  Pentru că acum sunt tentat să mă întorc înapoi – cred c-am văzut suficient. Ah! Ok. Deci de fapt POT să mă întorc înapoi! Stai puțin să mă gândesc care a fost înțelegerea. Cum adică pot să mă întorc înapoi?
A: – Și poți să te întorci în același corp?
S: – Nu. Mnu… Pot să mă întorc înapoi, dar nu pot să-i iau omului corpul înapoi, pentru că am făcut deja un acord… Dar, se pare că pot să mă întorc într-un corp al cuiva care nu mai vrea să stea în corpul acela… Well! Whatever! Deci, dacă aș vrea să mă întorc înapoi… (amuzată) aș găsi pe cineva care nu mai vrea să mai trăiască și aș putea să iau corpul ăla.
A: – Cum a făcut și cel în locul căruia ai venit tu.
S: – Da! Aș găsi pe cineva care să nu se mai sinucidă fizic, ci să facă schimbul. El să zică: „Eu nu mai vreau să mai trăiesc viața asta” și eu să zic: „Ok, vreau s-o trăiesc eu pentru tine, doar ca să mă bucur de asta”. Dar, acum că m-ai întrebat, vreau să mă gândesc dacă vreau să mă întorc înapoi sau dacă vreau să văd care e de fapt treaba aici! Dar prima întrebare este dacă… Deci, s-a stabilit că scenariul acesta este posibil, dar nu este și sigur, Ceea ce înseamnă că există și o șansă ca lumea asta să nu existe! Adică în viitor. 
A: – Deci poți să stai aici cât vrei să stai, și când nu mai vrei… să pleci!
S: – Exact! 
A: – Ce-ai mai vrea să descoperi despre locul acesta?
S: – Păi, dacă tot am venit aici… Un lucru bun este că nu există dureri fizice, iar eu cam aveam dureri fizice în partea cealaltă… Deci asta mi se pare ceva pozitiv. 

Tocmai ce o contrariase mai înainte despre lipsa senzațiilor fizice începuse să o încânte și pe ea, în trupul pe care acum părea să-l ocupe. Părea că mirajul o vrăjea și pe ea/el, cel care venise să schimbe cumva situația.

A: – Deci și pe tine te încântă cumva asta!
S: – (Râzând) Da! Se pare că am puțină înțelegere.
A: – Ai căzut și tu în plasa asta!…
S: – Exact-exact! De unde eram ultragiată de ce corp aveam, acum mi se pare că e grozav că nu simt nimic. 
A: – Ai niște beneficii… într-un fel.
S: – Dar nici măcar nu e… știi? E ca și când, îți vine vântul pe față și te simți bine? Ok, am pierdut aia, dar aveam și niște dureri de spate… (De bătrânețe) Da, exact. Și nu le mai simt. Și îmi mai dau seama de o chestie. Că atunci când nu ai grija fizicului, toată energia ta și toată puterea ta… este mentală. Eh! Și mai îmi dau seama de ceva. Că ei fac niște limitări ale mentalului, pentru că oamenii sunt de fapt foarte puternici, știi? Și dacă i-ar lăsa nelimitați mental, atunci ar conștientiza noua formă de supunere pe care o au! Pentru că nu este o supunere față de forțele naturii, ci este o supunere față de o forță a tehnologiei, în spatele căreia se află niște minți, evident. Dar asta e o altă poveste. Eh! Eu nu știu  dacă… pentru că cumva sunt nou… am venit cumva cu o altă conștiință în trupul ăsta fizic. Și mă gândesc că în conștiința mea, care-i doar o conștiință importată, poate că nu am limitare, știi? Și-atunci… poate-aș putea să văd… știi, ca atunci când…
A: – Ești ca un fel de cal troian!
S: – Exact! Sper să nu iau foc, dar!… (Râzând în hohote) Dar corpul meu să zicem că este un fel de cal troian. Dar știi că atunci când ești în club… eu când mă duc în cluburi, în Amsterdam, eu nu mă droghez, dar majoritatea oamenilor din jurul meu se droghează. Și pe la 2-3 dimineața… toată lumea-i din alt film în jurul meu și eu mă simt ciudat. Mă simt că nu mă distrez. Eh! Exact așa mă simt acum. Mă gândesc acum la senzația aia din club… când pe de o parte mă simt în siguranță, pentru că eu știu că n-am luat nimic și toți cei din jurul meu au luat,… pe de altă parte  mi-e frică de puterea masei adormite. Știi? Deci, înseamnă că trebuie să fiu cumva discretă, pentru că masa din jurul meu, toți împreună, îmi pot face rău… dar, faptul că eu nu sunt ca ei ar fi pentru ei greu de observat, pentru că ei sunt… pe droguri – mă rog, aici nu pe droguri, dar au nivelul ăsta de… Ah! E ca și când… stai puțin… Deci au o glandă… glanda asta, pineala, ei sunt injectați cu ceva astfel încât glanda asta să fie… literalmente inactivă. Aproape că o omoară.
A: – Păi și acum că tu ai intrat în corpul acesta tu percepi asta? Despre glanda pineală a acestui corp?
S: – Stai să mă gândesc. Aaaa… păi e ca și când am venit cu glanda mea. Pentru că este cumva în interior. Nu știu cum să explic. Fizic nu știu dacă are aceeași formă, deși pare cam la fel. Dar să știi că am păstrat creierul, creierul l-am păstrat. Creierul și glanda aia cumva sunt la fel…
A: – Fizic?
S: – Fizic. Interior, deci nu se văd. Doar că creierul și glanda asta sunt… sunt… afectate de tratamentele astea pe care… nu știu dacă ne dau tratamente, ceva… Dar EU nu mă simt afectat. Dimpotrivă! Eu simt că am mult mai mult… Ah! E super-interesant! Pentru că simt că niciodată n-am fost mai conștient ca acum! Nici măcar când eram în timpul meu, știi? Mi se pare că am devenit super-mega… inteligent! Nu știu cum să zic. Parcă aveam așa niște viziuni, cumva mai mult decât ceilalți oameni, dar le aveam prin dragoste. Nu știu cum să zic, așa, parcă veneau din cer. Dar acum simt că… că-mi explodează creierul de… inteligență! Dar inteligență tehnică. Adică parcă văd formule în capul meu, nu știu ce văd. Văd formule… ca și când aș fi un matematician sau așa ceva. Nu știu ce sunt. Dar… mă simt puternic, foarte puternic.

Un intelect tehnic foarte puternic, dar limitat artificial

A: – Deci intelectul e foarte puternic, mai puternic ca înainte. Doar că ești și conștient, mai conștient decât ceilalți de-aici în orice caz.
S: – Pfff… exact. Exact. 

Și după ce toată discuția se petrecuse într-un ritm năucitor, cu o viteză uluitoare și cu multe emoții felurite, părea acum că se așterne un moment de calm.

S: – Wow! Dar ce ciudat e! Adică e… Doamne-Dumnezeule ce înseamnă să fii inteligent! E destul de înspăimântător!
A: – De ce e înspăimântător?
S: – Știi ce înseamnă să te uiți la tot, și să înțelegi și să știi tot? De exemplu să te uiți la un metal și să știi din ce e compus, și care este rezistența, și care structura și forța, și la ce presiune ar pica, și care este forța de frecare, și care este impactul, și care este nivelul sunetului, și ce s-ar întâmpla dacă… un fulg ar atinge suprafața de nu știu… Whoa! Îngrozitor! Deci pot să fac toate calculele astea în capul meu! Groaznic! Eh, groaznic! Mi se pare fascinant!!! Mi se pare super-tare! (Râzând de bucurie, ca un copil care descoperise o nouă jucărie). Wow! Dar ideea este că… care-i ideea? Ideea este că sunt mai mulți factori. Deci dacă eu acum sunt la o capacitate a creierului (deci sunt super-deștept), dar nu am corp, asta înseamnă că… absența corpului…
A: – Păi ai corp, metalic.
S: – Ah! Păi asta-i problema, că senzațiile din corpul nostru ne atrag foartă multă energie! Și vezi tu? Este ca și când tot ceea ce simt eu funcționează fără nici un efort din partea mea. Adică corpul meu este basic, este basic, adică cred că am și o baterie și pot să fiu încărcat sau așa ceva, știi? De fapt nu, nu am baterie, e totul mecanic. Deci când au făcut sistemul ăsta și au accelerat gravitația, în jurul planetei sunt puși magneți – merge pe forță magnetică. Eh! Viteza la care sunt setată să mă deplasez este o viteză cinetică. Ce înseamnă asta? Înseamnă că eu nu trebuie să depun energie din interior ca să fac mișcările astea, ci interacțiunea dintre structura mea, câmpurile magnetice din jur și setarea accelerației gravitaționale, mă fac să merg. Deci eu doar dau comanda cu mintea MERGI și nu depun nici un efort. Dar acum mă întreb oare cum opresc interacțiunea dintre câmpurile astea magnetice? Cu mintea! Anyway! Nu asta vroiam să spun, altceva vroiam să spun. Mi-am dat seama că atunci când eram pe Pământ… unul din motivele… Stai puțin, că în curând o să devin un promotor al acestei vieți! 

Senzațiile și durerea distrag mintea și consumă energia

A: – Te atrage mult…
S: – Nu că te atrage. Știi ce senzație de putere ai??? Și știi de ce? Pentru că toți copăceii ăia, și toată iarba aia, și soarele, și tot,… e ca și când… îmi distrăgeau atenția de la mine, știi? Durerea îmi distrăgea atenția de la mine. Dar nu de la mine, în sensul să mă focusez pe mine, ci de la mine în sensul de… în sensul de… Știi, gândirea este o… este o succesiune de timpi (care nu înseamnă neapărat timp), o succesiune de timpi prin care tu, printr-o alegere conștientă, îți pui energia în timpi: în timpul 1, timp 2,… timp infinit. Eh! Atâta timp cât tu îți pui energia conștient în soare, în frunză, în iarbă, timpii ăștia sunt ocupați! Și există o limită până la care tu poți să faci multi-tasking. Oricum asta se întâmplă în multi-tasking – adică timpii ăștia nu sunt neapărat secvențiali – sunt secvențiali, dar și paraleli. Dar dacă tu NU-ți pui energia pe care o ai – și întotdeauna o ai, TU O AI ÎN TINE – nu ți-o pui în soare,  corp, ce să mănânc, ce să beau… cumva rămâne în tine. Și când rămâne în tine îți dă… îți dă… de fapt nu-ți dă nimic. Toate cunoștințele astea tu le ai deja în tine, doar că niciodată tu nu ți-ai pus energia pe timpul ăla! Oh! Asta-i ciudat! E ca și când eu, în viața reală, dacă aș vrea, aș putea să mă uit la un stâlp și să știu compoziția lui. Doar că eu, în viața reală, când mă uit la un stâlp văd alb, văd că trebuie de fapt să-l ocolesc, să nu intru în el, bla-bla-bla… (Pufnind în râs) Și, în loc să mă gândesc matematic la structura stâlpului, eu mă gândesc la toate tâmpeniile din lumea fizică, legate de prezența sau existența unui stâlp!  
A: – Păi și ce-ar fi mai important? Să știi compoziția și structura materialului sau… 
S: – Bună observație! Pentru că întrebarea este… bine-bine, acum am toată știința asta… și la ce-mi folosește?
A: – Și cum ți se pare? Ai avut și perspectiva cealaltă, în care ai fost distras de firul ierbii, de soare, de tot, și îți cheltuiau energia, dar îți aduceau niște trăiri, niște senzații, poate niște plăceri sau dureri. (Da, da) Dar acum nu mai ai toate astea și în schimb ai cunștințe tehnice și multă putere ca să folosești energia pe parte tehnică, și nu te mai distrage nimic. 
S: – Da. Ei bine… Obiectivul nostru în viață, de fapt misiunea,… dar nu misiunea… provocarea? obiectivul? Stai să mă gândesc. Nu e nici provocare, nu e nici obiectiv, nu e… Ești! Ești… ca să fii fericit! Punct. Deci, dacă nu ești fericit e ca și când nu ești. În fiecare din timpii ăștia trebuie să fii fericit. Acuma nu știu dacă poți să conștientizezi sau nu… Ei bine, asta e, indiferent de versiunile din vieți! Și atunci întrebarea este… deci cumva m-am transpus din viața aia în viața asta… dar am același principiu care mă guvernează, și anume să fiu fericit! Eh! Am alte instrumente acum. Și întrebarea este dacă eu, cu cunoștințele acestea, pot să fiu fericit? Pentru că, dacă găsesc răspunsul la întrebarea asta, nici nu mai contează bătaia vântului! 
A: – Dar ăștia de-aici par fericiți?
S: – Păi ei sunt adormiți! Repet, sunt ca ăștia din club. Adică ei se distrează, dar nu sunt fericiți! Sunt zombie, iar zombie nu sunt fericiți! Nu, nu, nu sunt fericiți! 

Ce îl face pe om OM?

A: – Cum poți să fii fericit cu un intelect așa puternic și fără senzații de niciun fel? Dar cu emoții – emoții ai zis că există. Deci cu emoții ar trebui, teoretic, să poți simți fericirea.
S: – Mdaa… există. Da, dar vezi tu? Emoțiile sunt tot un proces al creierului! Emoțiile nu există în afara… pentru că nu sunt fizice! Emoțiile nu există în afara conștiinței! OK, Emoțiile nu există în afara conștiinței… ceea ce înseamnă… că tu ai control asupra lor! Atâta timp cât conștiința ta nu are limitări, adică cât timp creierul tău și glanda asta care te conectează cu conștiința colectivă, practic cu TOT (haide să spunem cu tot, pentru că nu prea înțeleg care-i faza)… poți să ai orice emoție vrei. Dar, pentru că pe planeta asta sau în lumea asta… există limitările astea, care sunt de fapt limitare de conștiință, normal că ai și limitări de emoții. Deci, cumva, aici emoțiile… Ah! Acesta a fost una dintre condițiile pe care oamenii le-au cerut când au trecut la următoarea fază – au avut nevoie de promisiunea că-și vor păstra emoțiile! Au renunțat la trup, dar au spus că… pentru că toată teoria… Ah! OK! A fost o discuție foarte lungă despre ce înseamnă a fi om, știi? 
A: – Discuțiile despre etică.
S: – Da, etica. Cum e și în zilele noastre. Când avortezi un copil? Când devine omul om? Ce înseamnă sufletul? Etc, etc. Eh! Și în viața materială, la un moment dat s-a decis că singurul lucru care-l face pe om OM nu este carnea, nu este pielea, nu sunt organele lui, ci sunt emoțiile, pentru că emoțiile umane sunt unice. Și atunci s-a spus că și animalele au corpuri, suntem diferiți, inclusiv noi oameni suntem diferiți între noi, dar avem un singur lucru în comun. Singurul lucru comun sunt emoțiile. Adică, dacă tu ești fericit, eu sunt fericit. Cumva s-a concluzionat că emoțiile sunt la fel. Și dacă emoțiile sunt singurul lucru… identic între noi și particular, este ca și când emoțiile ne definesc. Fără emoții nu suntem oameni. Atâta timp cât avem emoții rămânem oameni. Aceasta a fost înțelegerea, așadar. Doar că niciodată nu s-a spus că emoțiile vor fi limitate, știi? Deci cumva este o iluzie! Nu poți să spui că ele ar fi absente – există, doar că sunt limitate… 
A: – Și sunt limitate ca intensitate?
S: – Ca intensitate, da! Motivul este că e spre binele oamenilor. Și tot oamenii au acceptat asta. Pentru că, după ce s-a stabilit că singurul lucru care-i identifică pe oameni ca elemente unice ale universului… Da! Pentru că de fiecare dată când ai un element unic pe care vrei să-l definești, ai nevoie de niște criterii sau de niște elemente, care în combinație – doar acele elemente între ele, pentru că ele împreună cu altele pot crea alte combinații, respectiv alte elemente ale naturii – dar… doar ele, în combinație, definesc o entitate. Și omul a fost definit prin combinația asta de emoții, șiiii odată ce ai toate emoțiile astea la pachet ești OM. Dacă îți lipsește una sau alta nu mai ești om, ești altceva. 
A: – Deci le-au păstrat pe toate. Emoțiile.
S: – Le-au păstrat pe toate. Dar pe urmă și-au dat seama… Stai puțin, stai puțin! Că dacă vom avea atât de multă putere, înseamnă că și toate emoțiile acestea vor fi duse la maxim – adică voi plânge extrem și voi fi fericit extrem. Ori, e clar că oamenii când au intrat pe această cale descendentă emoțional erau… cumva, când au ales să-l schimbe pe omul tradițional, pe omul dintotdeauna, au făcut-o nu pentru că erau prea fericiți sau pentru că le era prea bine de cum erau, ci pentru că erau în depresie. Asta era problema, știi? Erau în depresie și simțeau că sunt în suferință acută, cam ca oamenii ăștia care aleg să sufere toată viața. Și-au spus că nu vor să scape total de suferință, pentru că era deja convenția că dacă scapi de vreuna din emoțiile astea… pentru că a fost o întreagă problemă despre inginerie, știi? Și problema care a fost? Normal, ca orice sistem,… (ce tâmpenie!)… știi lozinca revoluției franceze – „Liberte, egalitee, fraternitee”? Ei bine, asta e o mare țeapă! Pentru că nu poți să ai libertate și egalitate în același timp. Întotdeauna dacă vrei egalitate vei lua din libertatea cuiva. Adiccă vei lua de la cineva, ca să pui la altcineva, ca să creezi egalitate, dar nu vei avea libertate. Eh! Ca orice revoluție, ca și  la revoluția franceză, această revoluție a dezvoltării genetice (mi se pare foarte tare, pentru că eu în viața asta am vrut să fac inginerie genetică) s-a pus problema egalității. Și cum s-a pus problema egalității? Păi într-un mod foate fals! Pentru că după ce s-au definit parametrii ăștia s-a pus problema cum calibrăm parametrii ăștia? Ca să nu se construiască anumiți oameni sau să fie calibrați în așa fel încât unii să fie mereu fericiți, iar alții mereu triști. Și au spus că trebuie să avem cu toții un nivel de emoții egal, o paletă de emoții egale. Și apoi s-a început o negociere. Unde setăm nivelul? Și normal că unii au vrut să fie extrem de fericiți, unii extrem de deprimați, altii au vrut că vor să fie supărați tot timpul, alții au spus că vor să fie euforici tot timpul. S-a setat totul la un nivel minim, iar tu poți să-ți schimbi emoțiile, să treci de la una la alta, dar numai până la un anumit nivel ca și intensitate.
A: – Într-un interval anume.
S: – Exact! Deci ai opțiunea (1), ca pe o anumită emoție să crești sau să scazi intensitatea, sau (2), să treci de pe o emoție pe o altă emoție, pe care poți să-ți calibrezi singur intensitatea. Și revenind la mine… acum eu nu sunt setat. Deci, dacă aș ști cum să experimentez fericirea, așa cum sunt acum, eu pot să experimentez maxim, știi? Întrebarea este dacă mă prind CUM să fac chestia asta? Dar cei din jurul meu sunt apatici, ca cei drogați din club.
A: – N-au trăiri intense în nici o direcție.
S: – Nu, nu. Au emoții, dar n-au trăiri intense. Și emoțiile astea le comunică cumva prin ochi – cred că de-asta au ochii ăștia mari, ca mine, așa… ca să comunice emoțiile astea. 
A: – Și ești sigur că în corpul acesta poți să trăiești emoții intense?
S: – Ei bine, acum am un entuziasm dintr-ăsta intens, care mi se pare foarte intens (râzând) când mă uit la cei din jurul meu… Acum nu știu, poate nu pot ei să se exprime, dar mi se pare că ei n-ar putea să ajungă la nivelul meu de intensitate, deci… Acum nu mi se pare că sunt îngrădit, pentru că mă simt… da, mă simt foarte puternic. E ca și când mintea mea merge așa, foarte-foarte-foarte-foarte rapid! Ca și când am viteza luminii în capacitatea de a procesa gânduri și emoții. Și e ca și când ar trebui să fac un efort, să mă opresc, ca să pot să vorbesc cu tine acum. Trebuie să fac un efort să încetinesc. Pentru că potențialul meu sau capacitatea mea de bază nu este ce-i acum, este viteza luminii. Ori eu acum fac slowing-down (încetinesc). 

Ne-am amuzat amândouă pe toată situația asta, pentru că ea povestea foarte rapid, trecând în viteză prin multe emoții, de la entuziasm, curiozitate, intrigă, amuzament, bucurie.

A: – Și până acum te-ai întâlnit cu vreunul din noii tăi… concetățeni?
S – Păi eu am început acum să merg pe-aici și mai sunt niște oameni care merg, dar e ca și când ar merge fără nici un rost. Nu știu care-i faza cu ei! Se deplasează, se uită la tine… acum zâmbesc… (Cu mirare și încurcată) Acuma nu știu dacă ei chiar zâmbesc… sau e doar iluzia mea că-mi zâmbesc… Da, acum știu, îmi zâmbesc cu ochii! Nu e pe buze, dar îl simt în ochi. Sunt foarte politicoși, dar repet, sunt ca niște zombie! 

O misiune nouă, într-o lume nouă

A: – Și până la urmă ce rol ai în lumea asta?
S: – Păi trebuie să mi-l definesc
A: – Trebuie să continui cu rolul celui de dinainte sau poți să-ți schimbi rolul aici?
S: – Ah! Te referi la nivel funcțional! Păi la nivel funcțional, cel puțin pentru început, trebuie să fiu discret. Pentru că trebuie să mă prind care-i faza.

Am aflat că intrase în corpul unui inginer – cum i-am spune noi acum – care lucra la niște calculatoare. Sistemele monitorizau toți parametrii mediului înconjurător și se auto-reglau, iar el le supraveghea, fiind nevoit să intervină doar în situații extreme. Aparatura emitea anumite unde care puteau să altereze structura materialelor, forța gravitațională care acționa asupra unor obiecte. Părea că ceea ce făcea el nu era știut de mase că se face, ci doar că e posibil, însemnând că el putea controla întreaga societate de la acele calculatoare.

S: – E super-interesant cum putem manipula așa ceva! Doamne-Dumnezeule! Îți dai seama ce periculos?
A: – Deci prin tehnologie manipulați gravitația, densitatea materialelor…
S: – Tot manipulăm prin tehnologie, inclusiv pe noi înșine. Dar ideea este că… știi ce paradoxal la chestia asta? Că nici măcar nu este planul malefic al cuiva care ar vrea să le facă asta oamenilor! Nu! Noi am ales chestia asta! Cumva am făcut ca niște idioți pact, după pact, după pact, încât… cumva asta-i realitatea! Și am zis la început că sunt niște revoluții? Revoluțiile sunt doar în noi – nu există revoluții împotriva împăratului sau așa ceva! OK, să zicem că există diverse nivele ierarhice, dar cumva și astea sunt atât de convenționale, încât dacă ai vrea să te revolți împotriva a ceva, cel mult poți să te revolți împotriva regulilor pe care le-ai semnat tu. Este ca atunci când contești un conducător pe care l-ai ales – eh! Contești omul, dar nu contești democrația, pentru că cumva cu toții ne-am asumat-o. Ori lumea asta cu toții ne-am asumat-o și acum mergem după… regulile LUMII. Iar revoltele… nu există o terță parte care definește regulile sau le schimbă sau ceva, NU, noi toți! Noi toți ne putem schimba pe noi toți (asta e!)… Ai bucăți din conștiința colectivă și Conștiința Colectivă. Eh! Bucăți nu pot face revoluție cu TOTUL, decât trecând prima dată prin schimbări individuale. Noi toți ne vom schimba pe noi toți! Noi câțiva… ne putem schimba pe noi câțiva, până când ne vom schimba pe noi toți, ca să ne schimbăm pe NOI TOȚI! Nu știu dacă are sens.
A: – Tu te-ai putea schimba pe tine, cel care ai ajuns să fii?
S: – Aaaa… Eu trebuie să-i schimb pe ceilalți, dar ideea e că nu-mi dau seama cum!
S: – Asta-ar fi ideea, dacă eu aș schimba un om, care ar schimba un om, care ar schimba alt om, noi toți ne-am schimba și-apoi ne-am schimba destinul! Oricare-ar însemna asta. Și acum îmi dau seama că de-asta m-a ales pe mine – practic a ales pe cineva care să aibă puterea… Asta era! Pentru că asta era o altă problemă – OK, eu te schimb pe tine și tu schimbi pe altul, și tot așa, dar chestia asta ar putea să dureze 100,000 de unități, dacă procesul este lent. Poate inclusiv unul pe care l-am schimbat între timp a fost influențat de altul, care nu era schimbat, și s-a trezit schimbat înapoi! Eh! Dar eu având puterea asta maare de a influența oamenii, mai mulți și mai repede cumva, m-a ales pe mine, ca să pot să fac un proces de schimbare accelerat. Da…
A: – Pentru că tu înainte îi schimbai pe oameni.
S: – Exact. Și acum aș ști și cum, mai ales că eu am venit cu cunoașterea asta cumva o fac pe asta și misiune. Înainte eu îi schimbam pe oameni fără să-mi doresc să-i schimb. Și o făceam doar să-i văd fericiți. Practic eu nu-mi doream ca oamenii să-și schimbe viața după ce mă văd pe mine. Îi spuneam cuiva să se ducă la fântână, ca să-l ajut să meargă la fântână. Eu nu eram conștient de puterea mea. Dar acum, în retrospectivă, fiind conștient de puterea mea, pot să-mi folosesc puterea pentru a-i schimba pe cei din jurul meu, ca să ne schimbăm cu toții! Asta ar fi grozav!
A: – Și aici cum ai putea s-o faci?
S: – Fir’ar, asta-i cam complicat! Păi, în primul rând trebuie să mă gândesc la ce opțiuni avem. Pentru că… ca să te apuci să schimbi oameni nu poți să te apuci să dai așa, mesaje la întâmplare, trebuie să ai un obiectiv. De fapt asta este o lecție pe care trebuie eu s-o țin minte.

Pe mine această sesiune m-a pus pe gânduri. Oare apreciez/apreciem suficient soarele și căldura lui? Dar adiere vântului prin plete, o mângâiere, un sărut, foșnetul frunzelor, senzația ierbii sub tălpile goale, mirosul pielii de bebeluș, valurile mării, senzațiile din corp când alerg, când fac yoga, masajul…? Oare apreciez cu adevărat bogăția care vine cu intensitatea trăirilor – de orice fel? Apreciez lacrimile de bucurie, de tristețe, de dor?…

Aș fi dispusă să renunț la toate astea doar ca să evit durerea și suferința fizică și emoțională? Aș fi dispusă să le dau pentru o experiență liniară? Pentru un intelect mai puternic?

Dar, dacă se zice că sufletele aleg să vină aici, unde există și extaz și durere sfâșietoare, de ce o fac? Totuși… Și dacă există lumi care nu au toate acestea, de ce să preschimbăm și lumea aceasta în ceva searbăd și liniar? De ce să nu-i păstrăm și apreciem unicitatea și darurile?

Gândindu-ne că lumea în care trăim este creată de alegerile noastre la nivel colectiv vă invit să reflectați, aducându-vă, prin deciziile pe care-ar fi să le luați, contribuția la viitorul Pământului.

Iar dacă doriți să aveți propria experiență de hipnoză cuantică QHHT, pentru a vă ajuta să vă împliniți destinul din această viață, contactați-ne aici.