Teama de expunere și de a-și face auzită vocea

Cum am ajuns la teama de expunere? În sesiunea despre Gardianul Pământului, despre care am povestit în februarie 2026, am încheiat cu faptul că  ființele de lumină, care au pregătit-o pentru viața prezentă, au atenționat-o că are o mare frică de a se arăta. Acele ființe nu ne-au spus mai multe despre această frică și nici nu s-au implicat în curățarea ei. După ce am încheiat secvența de discuție cu aceste ființe, deoarece încă aveam timp, am condus-o pe Violeta spre o altă scenă, din care să aflăm de unde vine această frică.

În lista ei de întrebări pentru sesiune era și faptul că avea teamă de expunere pe internet – se temea să se filmeze vorbind despre tipurile de vindecare pe care le știe face. Însă se poate spune că avea concret frică de a se arăta, căci pe contul ei de social media nu apărea numele ei real, iar în trecut nu apăruse nici măcar o fotografie reală cu ea. Mi-a explicat că avea multă pregătire, experiență, pricepere în artele vindecării, dar încă nu reușea să depășească acest blocaj și nu îi găsise cauza.

Când ne ocupăm cu vindecarea altora putem mult mai ușor să ne dăm seama, după simptome, că și noi avem unele blocaje – la care inițial nu ne-am gândit. Să le eliminăm (însă) e o cu totul altă discuție. Și noi, ca și oamenii cu care lucrăm, avem uneori nevoie de însoțire, de ghidare, de cineva care să ne țină spațiul și să ne facă să ne simțim în siguranță, pentru a ne putea deschide către sursa problemei. 

Povestea ei a luat o turnură interesantă. Vă povestesc mai jos despre cum teama de expunere nu era neapărat frică de a se arăta, ci frica de a-și da drumul la voce, frica de a-și face vocea auzită și frica de ceea ce poate transmite prin voce ca vibrație. Am aflat că Violeta a fost un mare cântăreț în prima parte a secolului XX, care a performat pe una din marile scene ale timpului. S-a expus atunci de multe ori unor audiențe enorme la acea vreme. Dar teama l-a însoțit – și poate l-a ucis (dacă cumva e cel pe care îl bănuiesc eu, în urma cercetării și indiciilor primite.) E posibil să fi descoperit ce cântăreț a fost ea în altă viață!

A: – Ne-am dus la o altă zi importantă. Ce se întâmplă? Ce vezi?

V: – Am nevoie să fumez.

A: – Să fumezi?

V: – Da, trebuie să fumez.

A: – Dar ești acum undeva într-un loc în care asta vezi? Sau ce se întâmplă?

V: – Am o stare de anxietate și trebuie să mă ridic, să mă duc să fumez!

A: – Dar unde simți anxietatea în corp?

V: – Aici, în stomac!

A: – Mai stai un pic acolo, cu acea anxietate. Stai un pic cu ea. Observă-o.

După ce i-am spus asta a căscat prelung.

V: – Nu îmi place starea asta. E o stare de agitație.

A: – Observă senzația de anxietate, de agitație, de acolo din stomac… și las-o să iasă mai mult la suprafață, să-și aducă mesajul la suprafață.

V: – Mă văd pe mine ca și cum mă plimb într-o încăpere, în care repet într-una… Mă plimb, așa anxios… Repet într-una „Mi-e frică să mă duc! Mi-e frică să mă duc!”

A: – Dar cum arată încăperea în care agiți?

V: – E albă, n-are nimic. E alb peste tot.

A: – Are ușă, are ferestre?

V: – Nu, n-are nimic. Nu știu unde sunt și la ce se referă! Mă văd ca și cum sunt bărbat.

A: – Cum arăți? Cum ești îmbrăcat?

V: – Uman. În haine normale. Și e o stare de presiune pe umeri. Nu știu unde trebuie să mă duc. E o stare de anxietate și mă învârt…. mă învârt… Mă învârt în încăperea aia! ȘTIU că trebuie SĂ IES din încăperea aia, asta e ideea, să ies și să mă duc nu-știu-unde. Și fumez nervos… fumez nervos! Știu că trebuie să ies de-acolo și că trebuie să mă duc! Și mă pune în stările astea de… de agitație maximă!

A: – Păi nu te forțează nimeni să te duci. Dar dacă vrei să vedem de unde vine anxietatea asta, poate-ar fi bine să faci asta. Când ești tu pregătită. Da?

V: – Hm! Dar eu am nevoie să fumez fizic acum, Adriana! E anxietatea și agitația în mine așa de mare, că simt că trebuie să mă duc, că acum mor! Îmi trebuie ceva să mă calmez!

A: – Dacă vrei, bea un pic de apă din pahar.

V: – Vai! Deci mă ia cu amețeli! Jur! Mă ia cu amețeli! Vai de capul meu! Și starea ASTA de anxietate O ȘTIU! O AM! Când trebuie să fac ceva… Exemplul cel mai ușor: când trebuie să fac o filmare pentru postare! E starea aceea! În care mi se blochează creierul, nu mai știu să vorbesc, nu mai știu să exprim, nu mai canalizez nimic, nu mai las fluxul să curgă prin mine… Încă acum [în ultima perioadă] încă-s un pic mai bine, dă-i starea asta de agitație…

A: – Nu fugi de ea, stai cu ea, da? E bine că a apărut… și că acum ți-ai dat seama că are legătură și cu filmarea… E frica asta că nu vrei să te duci… Inspiră de câteva ori profund și te pregătești, te încarci de energia de care ai nevoie, ca să poți… să faci cunoștință… cu ce-i acolo, care ți-a dat frica asta. Da? Ne pregătim să ne ducem la momentul în care a apărut această frică. Da? Când ești gata, lăsăm în urmă camera albă, acest loc, și ne ducem la ziua în care s-a întâmplat, orice s-a întâmplat care a făcut să apară această frică.

V: – Sunt pe o scenă. Sunt în fața unui public imens. E gigantic, e cât un stadion imens!

A: – Ești afară sau înăuntru, undeva?

V: – E înăuntru, dar e gigantic. Stilul acela american…

Sala de spectacole din vechea clădire a Metropolitan Opera House din New York, demolată în 1967. Cea mai mare sală de spectacole americană a timpului.

A început să râdă, nonșalantă.

V: – Nu mai am starea de anxietate deloc! M-am calmat.

A: – Nu?? Și? Ești singură pe scenă?

V: – Sunt singur – sunt bărbat. Sunt singur… și s-a făcut liniște totală. E ca și cum m-am disociat între mine… și restul, care-s acolo în tribune, și peste tot. Și e ca și când aș fi pus un despărțitor dintr-ălă…

A: – Un paravan?

V: – Un paravan transparent.. ca să nu mă mai atingă nimic sau să nu mă mai pună în starea asta. E singura armură în care reușesc să… în acest moment… să nu-mi provoace din nou starea aia. Adică eu știu că dacă sunt dincoace de acest paravan sunt bine.

A: – Păi mai stai un pic așa, cu paravanul, și spune-mi ce cauți tu acolo, pe scenă? De ce-ai ajuns acolo pe scenă?

V: – Are legătură cu vocea mea. Am impresia că sunt cântăreț?

A: – Trebuie să cânți?

V: – Daaa…

A: – Mhm! Dar cum ești îmbrăcat pentru acest eveniment?

V: – Normal.

A: – În haine de toată-ziua? Cum? În pantaloni și tricou? Sau cum ești? (Asta pentru că nu părea c-o să-mi zică)

V: – În cămașă cu din-ăsta… așa lung… și cu un sacou… Nimic așa de special. Nu sunt îmbrăcat ca un star de scenă.

A: – Dar ești la costum?

V: – Da, sunt la costum. E desfăcut. N-am cravată. Cu pantofi maro închis din piele. Pentru mine, cea de acum, pare foarte banal.

A: – Pe cap ai ceva?

V: – Nuuu. N-am nimic. N-am nici intrument în mână. Sunt foarte banal. Părul e normal, tip european…

A: – Și ești mai tânăr, mai bătrân?

V: – Aș zice că-s de vârsta mea, cea de acum. (peste 40 de ani)

Dacă e să ne luăm după aparențe, nu ne prea putem baza pe vârsta menționată, pentru că în trecut oamenii păreau mai bătrâni la vârste mai tinere. Chiar și noi la 40 de ani, în prezent, arătăm mult mai tineri decât părinții noștri la 40 de ani – nu mai zic de cum arătau bunicii noștri la 40.

A: – Bun. Și simți c-ai mai făcut asta până acum? Să fii pe scenă?

V: – Simt constrângere.

A: – Constrângere? (D) Vrei să fii pe scenă?

V: – Nu, nu vreau să fiu. Dar prin constrângere sunt acolo. Încă nu mi-e clar dacă trebuie să cânt, dar parcă ar fi cineva care a zis „Hai-hai-hai! Vocea ta e minunată și o să fie priză la public.” Așa am ajuns, nu fiindcă eu mi-am dorit să fiu cântăreț pe scenă.

A: – Mhm. Dar cine te-a constrâns?

V: – Oameni. Adică n-au treabă cu anturajul meu. Eu sunt în spate – eu, Violeta. Mă văd aici, în partea a dreaptă a scenei. Și el e cu spatele la mine, așa… paralel…

A: – Adică îl vezi dinafară?

V: – Da. Și îl privesc cum, pur și simplu e terifiat în fața suportului de microfon.

A: – Și există o orchestră? Sau cineva care trebuie să te însoțească în această…

V: – DA! Nu văd, văd numai tobe. Dar asta să fie viața mea?

A: – Păi, dacă nu vrei să simți, te poți vedea din afară… Dar când te bagi înăuntru, îți dai seama mai bine de unele lucruri.

V: – Dar am impresia că e prea recentă. Dacă mă uit bine la el am impresia că e prin anii ‘50, ‘60. Adică e posibil să fi și revenit după 30 de ani?

Se vedea din afară pentru că nu suporta senzația de anxietate și agitație a personajului. Ipostaza de observator este un mod prin care, în transă, putem obține informațiile pe care le căutăm, fără să fie nevoie ca subiectul să simtă ceva. Însă când privești din afară, unele lucruri nu vor fi așa de clare – cum ar fi trăirile, gândurile, emoțiile personajului. E însă o variantă mulțumitoare de lucru pe care reușisem să o negociez cu ea, ca să nu mă lase pe scaun și să se ducă la fumat (adică să fugă de ce se află în spatele fumatului).

A: – Da. Bun. Cum vrei să faci mai departe? Vrei să observi tot așa, din afară? Sau te duci cu atenția înăuntrul lui? Dacă vrei poți să inspiri și te duci cu atenția pe expir înăuntrul lui…

V: – Nu, numai când mi-ai zis să mă duc înăuntru deja mă apucă atacul de panică și trebuie să mă duc să fumez. (Râzân în hohote nervos)

A: – Deci e tare mare frica lui. Dar ce i-e frică c-o să se întâmple?

V: – Are o fobie de public și stimă de sine foarte joasă. Și se teme c-o să i se blocheze vocea.

A: – Și totuși ce-ar trebui să facă pe scenă?

V: – Să cânte! Iar așa îmi vine: să cânte.

A: – Ce să cânte?

V: – Vocea lui… în momentul în care scoate sunete… e aparte, e vindecătoare. Merge… văd ca și unde care merg în absolut toate direcțiile, acolo… în tribune… la oameni. E ceva în vocea lui, care în momentul în care își deschide gura… văd ca undele cerebrale… Nu știu cum să îți zic.

A: – Vibrația?

V: – Vibrații care merg peste tot. Și el le vede, dar nu înțelege ce-i asta… Și îl sperie. DA. Asta e frica lui cea mai mare, că el, neînțelegând ce sunt astea și la ce folosesc,… i-e frică ca nu cumva și ceilalți să vadă… și pe urmă să-l… nu știu… să-l… facă, în nume de rău.

A: – Și ce face până la urmă? Se apucă de cântat?

V: – Da, constrâns, că n-are de-ales. (Râzând iar.)

A: – Și cum decurge cântatul? Ce se întâmplă?

V: – E groaznic pentru el. Pentru că intră în starea de agitație, și când vocea i se inhibă e ca și când undele acelea se întrerup. E… (și a început să dea din mâini în toate părțile scoțînd un sunet ca de tăiere) Nu lasă să curgă liber. E umplut de spaimă de-a dreptul. Și atunci nu are efectul…

A: – Dar reușește să ducă la bun sfârșit ce are de cântat?

V: – Cântecul în sine da, dar nu ceea ce trebuie.

A: – Te referi la undele acelea?

V: – I-e frică să-și dea drumul complet.

A: – Și cum reacționează publicul?

V: – Bine. E ca și cum e secretul lui de mic copil și îi e frică să fie descoperit, ca și alții să vadă acele unde. Pentru că el nu știe ce sunt ele. A ajuns la vârsta asta și îi e frică să fie ceva RĂU. Nu se gândește în nici un moment că e ceva pozitiv, pentru că nu a fost nimeni să-i explice ce pot fi și nu e nimeni care să-l îndrume. N-a găsit o explicație încă.

A: – Haide să lăsăm această scenă în urmă și să ne ducem înainte în timp, în viața acestui bărbat pe care îl urmărim acum. Ne ducem în urmă, când a apărut prima oară frica aceasta legată de undele pe care le emite el. Ne ducem la ziua în care a apărut această frică.

V: – Imaginea care îmi apare e de când avea el trei ani, când începe să cânte. Și cântă divin! Liber. Și în comunitatea în care e el aduce foarte multă vindecare, peste tot!

A: – Mhm. Dar unde cântă el?

V: – Prin casă, cu mama lui… prin casă. Când îl scoate afară în parc, pe stradă… El a început să… era în elementul lui… Și undele mergeau exact la oamenii care aveau nevoie. Inclusiv la păsări, la plante, la copaci… Nu era vorba numai despre oameni.

A: – El cum se simțea când era mic și cânta și trimitea acele unde așa frumos în jurul lui?

V: – El se simțea în elementul lui. El era în elementul lui, era ceva normal.

A: – Și mama cum reacționa când îl auzea cântând așa frumos?

V: – Mama râdea, dar mama nu era conștientă de ce făcea el. Nu era… nu era trezită spiritual sau să vadă…

A: – Bun. Și ce s-a întâmplat mai departe?

V: – Mi se arată vârsta de 7 ani. Acolo mi se arată că a început frica.

A: – Ce s-a întâmplat acolo?

V: – Cineva a murit. Îmi arată o bunică… nu a mea… El cânta… și bunica a murit. Bunicuța aia a murit.

A: – Dar unde erau?

V: – Stai un pic. El cânta… și una din unde a plecat spre acea bunicuță, care era bolnavă… și după ce a intrat unda aceea în ea, bunicuța a murit. Iar el s-a speriat crezând că el a omorât-o, că i-a provocat moartea prin cântat. Dar acum mi se arată ceva de genul că bunicuța era bolnavă de foarte mult timp și că, de fapt, unda aceea vindecătoare a ajutat-o să se elibereze. Să poată sufletul să… să plece în pace. Băiețelul a interpretat – sau a înțeles-o altfel.

A: – A înțeles că a omorât-o el, da?

V: – Da… că din cauza lui a murit.

A: – De-asta îi e frică să trimită undele? Ca să nu se întâmple asta și cu alți oameni?

V: – Mhm!

A: – Doar că el era mic și a înțeles greșit. Nu avea toate informațiile.

V: – Da… El nici la 43 de ani n-a înțeles ce se întâmplă cu undele și ce fac undele acelea! El le vedea, dar nu vedea ce impact aveau undele asupra mediului înconjurător, asupra oamenilor. Aia nu mai vedea, că de fapt era ceva benefic!

A: – Am înțeles. Nu putea să perceapă ce impact pozitiv avea asupra celor pe care-i atinge, doar pentru că a înțeles greșit ce s-a întâmplat cu bunicuța.

V: – Da.

A: – Bun, păi acum să lăsăm în urmă și această scenă. 

A : – Pot să vorbesc cu Sinele Superior al Violetei?

SS: – Da.

A : – Știu că ai fi putut să scoți la lumină multe alte vieți pentru ca ea să le vadă. De ce ai ales să îi arăți viața acestui cântăreț?

SS: – Pentru că a cerut să-și redescopere vocea. Pentru că e foarte mândră de ea acum, pentru că a intrat în sfârșit pe drumul ei. Ea nu știe. Dar acum e exact pe drumul ei. Și avea un foarte-foarte mare blocaj legat de asta, care o împiedica să avanseze… cu mai multă serenitate. Era necesar.

A : – Băiețelul rămăsese cu credința că undele, dacă pleacă din vocea lui, s-ar putea să-i ucidă pe ceilalți. Așa a fost?

SS: – Da! Violeta a venit de fiecare dată cu aceste… capacități extrasenzoriale – întotdeauna ca vindecător, indiferent de ce natură, cum… De fiecare dată a experimentat în mod negativ asta [capacitățile ei]. Fie că i s-a tras de la alții, din exterior, fie că le-a perceput ea [în mod] negativ. Viața aceasta e o concentrație, pentru ca ea (în sfârșit) să se vindece. Și viața aceasta era să se rateze. În viața aceasta nu și-a acceptat darurile.

A : – Dar aș vrea să întreb: bunicuța aceea care a murit când a ajuns unda la ea e cineva în viața ei din prezent? (Nu) Până la urmă a fost bine pentru bunicuță că a fost atinsă de acea undă?

SS: – Da… Ea a fost prinsă în niște chinuri… și nu se putea desprinde. I-a fost de foarte mare ajutor!

A : – De cât timp era bolnavă bunicuța?

SS: – De șase ani.

A : – Bun. Și frica pe care a avut-o în viața aceea – deși a ajuns pe scenă – frica de a ieși în public s-a eliberat?

SS: – Da. Inevitabil trebuia să ajungă pe scenă, pentru că făcea parte din planul divin. Făcea parte din destinul lui că asta trebuia să facă.

A : – A reușit (până la urmă) în viața aceea să dea drumul și la unde, pe scenă?

SS: – Nu.

A : – Deci a ajuns pe scenă, dar într-un fel, de fapt nu și-a făcut treaba?

SS: – Nu.

A : – În urmă cu câte vieți a fost acea viață.

SS: – Cu două.

A : – Deci e destul de recentă. Și până la ce vârstă a trăit în acea viață?

SS: – 50 de ani.

A : – N-a trăit așa de mult. Bănuiesc că dacă nu s-a prins cum să cu undele, de aceea n-a trăit mai mult.

SS: – N-a mai suportat.

A : – Au rămas și alte blocaje din acea viață?

SS: – Da, foarte multe.

A : – Da? Ce-a mai rămas blocat de-atunci?

SS: – Păi… Spaima, tetania. Senzația de leșin. Amețeala. Paralizia.

A : – Acolo s-a privit dinafară. Până la urmă, când ieșea pe scenă, el se disocia cumva?

SS: – Da.

A : – Deci era copleșit de toate senzațiile pe care le avea.

SS: – Da.

A : – Ok, și vrei să intervii acum asupra Violetei și să o eliberezi de tot ce a rămas de atunci? Și din mușchi, și din fascii… încordarea, tensiunea…

A început să râdă, ca de bucurie sau plăcere.

A : – Ce se întâmplă?

SS: – Mă gâdilă! E așa de puternic de nu mai pot! (Da?) Să știi că eu în viața reală nu mă gâdil! Niciunde! Vai de!… Pe mine mă poți gâdila în talpă cât vrei, că n-am nimic!

A râs amuzată în continuare, ca un copil gâdilat de cineva. Și i-am dat un pic de timp. Mă gândeam atunci că e foarte interesant că Sinele Superior face o curățare care aduce râs și jucăușenie unei persoane care a avut o viață grea și e preponderent serioasă.

Am continuat procesul de vindecare cu Sinele Superior. La un moment dat a spus:

SS: – Simt că merge și pe partea de… Când ai zis de „pericol pentru tine” a început [vindecarea] să meargă și pe celelalte linii de timp, în care m-am expus ca femeie vraci, ca femeie vindecător – pentru mine a fost un pericol atunci. […]

Procesul de vindecare a devenit un pic mai intens, senzațiile din corp fiind mai prezente, făcând-o să se miște, să icnească din când în când și să reașeze. După câteva minute a început să se mai liniștească și corpul să se așeze.

SS: – Simt acum de parcă ies bule, cum ar fi bulele de la șampanie. Parcă intră corpul într-o amorțeală și o stare ca un început de beție, știi? Dar numai corpul! Capul mi-e limpede! Hi-hi-hi! (Iar a început să râdă amuzată, semn că disconfortul curățărilor din corp s-a liniștit.) […] Încă se eliberează, ca mase și mase de energie care ies, ca mii de bule de șampanie. Care pur și simplu ies din mine. […] Gata!

A : – Foarte bine… […]

SS: – Urmează încă două săptămâni de ajustări, dar deja mă simt foarte-foarte bine. Peste tot. Mai durează două săptămâni. (Tuse, căscat.)

A : – Din viața de cântăreț mai este ceva ce-ai vrea să conștientizeze la acest moment?

SS: – Hmmm!… A deschis cortina!

A : – Cortina?

SS: – Paravanul acela invizibil pe care el l-a pus. Îmi arată acum că în paralel și el [cântărețul] se simte mai… încrezător, mai liniștit. E foarte liniștit acum.

A : – Foarte bine.

SS: – Hm! (Râzând veselă.)

A : – Cum se simte acum?

SS: – Simt că am intrat din nou în corpul acelei persoane, dar și eu sunt aici, în același timp. Și aici, și acolo, mă simt bine în trupul meu. Mă simt curată, întreagă, prezentă și că pot să privesc mediul, oamenii fără frică.

A : – E bine să faci asta, așa-i?

SS: – Oai! Ce bine-i!

Am pornit de la teama de a se arăta și blocajul pe care îl avea când era vorba despre a se filma pentru postările pentru social media.  Dar am găsit mai mult. Era frică de a-și manifesta propriile daruri de vindecare, frica de a-și face auzită vocea, de a transmite energie de vindecare către oameni. Mai erau spaime neprocesate, anxietate de scenă, de a fi în fața publicului, de a fi văzută, de a fi „prinsă” că face ceva rău/nepotrivit/de neînțeles, încordare, constrângere, copleșire. Și în spate era frica de moarte – dar nu a ei, ci că ar putea ucide cu vocea, respectic cu ceea ce transmite prin vocea ei. Și totul se datora unei înțelegeri greșite, pe baza unei perspective înguste, din etapa de copil din viața de cântăreț.

În această etapă în care promovarea serviciilor în online presupune expunerea constantă în videouri (imagine+voce), să rămâi blocat de teama de expunere poate să te mențină în umbră. Iar asta poate să scadă succesul cu care îți îndeplinești misiunea de vindecător (în acest caz).

Dar teama de expunere o au și cei care nu se ocupă de vindecare – de fapt e una din fricile cele mai răspândite. Hipnoza regresivă poate fi o soluție în astfel de cazuri.

Ați observat că intrarea în scenă s-a făcut prin intermediul senzațiilor fizice, care erau inconfortabile și o îndemnau să dea înapoi, să fugă de ele. Însă cu calm, ușor-ușor, a rămas în contact cu ele și tocmai aceste senzații au adus informațiile mai detaliate despre povestea din viața trecută. Cu ghidarea potrivită, astfel de ezitări pot fi depășite și putem obține informația și vindecare pe care le căutăm.

După această sesiune, Violeta a decis să se facă mai vizibilă și a acționat concret. Vocea ei a trecut prin diferite etape de ajustare – inclusiv o perioadă de răgușeală puternică, aproximativ la 1 lună distanță de la sesiune. A început să posteze videouri cu ea, unele cu voce, unele încă fără voce, dar cu text. Fiecare integrează schimbarea în ritmul propriu. 

Când am început să scriu acest articol am căutat care erau cele mai mari săli de spectacole din lume în anii ’50. În topul primelor 5 exista una singură americană, însă un lăcaș al artelor de mare prestigiu la acea vreme. Cea mai mare sală de operă americană a fost vechea clădire a Metropolitan Opera House, aflată la New York. A funcționat între 1883-1967, când a fost demolată. Sala de operă era în formă de potcoavă, cu loje și balcoane pe margini, pe mai multe nivele, asemănătoare teatrelor europene ale vremii. Aranjarea locurilor în sală a variat de-a lungul timpului, însă putea găzdui între 1.700-3.600 spectatori, iar aceea era limita în acele timpuri. Vechea Operă Metropolitană a rămas cunoscută pentru acustica deosebită a sălii, pentru sunetul cald. Să fi fost vorba despre această sală?

Am continuat căutarea, să văd unde mă va duce. Am căutat care au fost cei mai mari soliști ai Metropolitan Opera în anii ’50 și am aflat de Leonard Warren. A fost un bariton cu o voce profundă, inegalabilă în vremea sa și care a rămas în istorie ca una din marile voci ale operei. 

Leonard Warren a trăit între 21 aprilie 1911 și 4 martie 1960. A fost cunoscut pentru interpretarea deosebită a operelor lui Giuseppe Verdi, fiind considerat un reper. Se știu puține lucruri despre viața lui privată, pentru că era retras în afara scenei și discret cu viața lui privată. Ce e deosebit e faptul că a murit pe scenă, cântând. În ultima lui zi a interpretat personajul Don Carlo, în opera La Forza del Destino, de Verdi. Spectacolul a început fără probleme. Leonard Warren a deschis Actul III, început să cânte cuvintele ‘Morir, tremenda cosa’ (Să mori, ce lucru grozav). După câteva clipe s-a așternut tăcerea, iar el s-a prăbușit. A murit de hemoragie cerebrală. Acelea au fost ultimele lui cuvinte.

Dacă e adevărat că Violeta a fost în altă viață Leonard Warren nu știm precis. Poate își va aminti și alte lucruri, pe măsură ce trece timpul. I-am trimis muzica lui să o asculte, după ce am făcut această descoperire. Eu am plâns când am auzit muzica lui și am simțit undele pe care le-a descris ea în hipnoză. Și ea a avut frisoane și tot felul de senzații fizice, intense, în corp. 

Mă impresionează cum chipul lui și chipul ei seamănă. Trăsăturile sunt aproape identice – ca și când Violeta ar fi o versiune feminină, modernizată un pic, a acelui bărbat. Ochii seamănă cel mai tare.

Ar avea sens să fi fost el. Pentru că dacă așa ar fi, faptul că a murit pe scenă poate accentua frica de expunere din viața prezentă. Pentru că (inconștient) poate fi vorba de o asociere între expunerea pe scenă și moartea prematură. A murit la 48 de ani – un bărbat încă tânăr.

Astăzi, când închei acest articol este aniversarea zilei de naștere a lui Leonard Warren – o sincronizare interesantă. Dacă ar fi trăit ar fi avut 115 ani. Nu știu care ar fi cea mai potrivită urare într-o astfel de situație – poate doar că omenirea a fost mai bună pentru că a primit darul lui. Îi mulțumim cu toată inima. Eu așa am descoperit muzica și darul lui.

Vă invit să ascultați o înregistrare cu un pasaj din opera Rigoletto, de Giuseppe Verdi – Warren a interpretat cu predilecție creațiile acestui compozitor.

Dacă dorești să ai propria ta sesiune de hipnoză cuantică QHHT, în România, poți să mă contactezi. E o experiență de neuitat.