Ssesiunea aceasta a avut loc în vara anului 2016 cu o femeie tânără – o să-i spunem V. Deși s-a îndoit, la început, că va putea să intre în transă, V. s-a dovedit a fi foarte relaxată și a avut o sesiune lungă și plină de informații foarte clare. Pe unele le-am transcris mai jos pentru că pot fi de ajutor și altor oameni. Este vorba despre modul în care sufletele se întrupează pe Pământ, despre modul în care își aleg ce doresc să experimenteze în viața care urmează și despre cum fac planul noii vieți. Despre cum percep ele acest fenomen înainte de a se petrece și cum e perceput în timpul experienței. Este despre uitare și reamintire. Despre nemărginire și libertate, suflet, miez, Lumină și Iubire. Despre evoluția sufletelor în vremurile în care trăim și despre evoluția Pământului.

În timpul sesiunilor, pe lângă reamintirea vieților trecute, Sinele Superior poate apela și la metafore vizuale pentru a explica mai pe îndelete ceva important pentru persoana care se află în transă. Genul acesta de metafore experiențiale sunt mai de impact decât o simplă explicație, pentru că implică simțurile și participarea subiectului. Astfel înțelegerea poate fi mai profundă. Aceasta a fost o sesiune la care Sinele Superior a folosit o astfel de metaforă pentru a-și face înțeles mesajul.

Metafora

mountain-lake-purple-sunset-landscape-website-header
A: – Ai coborât deja?
V: – Cred că da. E tot un loc în natură.
A: – Ai ajuns la o suprafață?
V: – E ca un lac, așa. Și parcă de sus mi se părea mie că e violet. Dar acum nu am așa o claritate a imaginii, e doar ce mă gândesc eu… sau ce îmi pare a fi… un lac.
A: – Ești undeva deasupra lui?
V: – Nu, sunt lângă el, am coborât. Pe margine. O pădure… Dealuri…
A: – Și ce fel de pădure e?
V: – Nu știu, sunt niște copaci. Ca și cum ar fi toate formele de relief. Și apă, și copaci…
A: – E un lac mare, acesta lângă care te afli?
V: – Nu foarte mare, e rotund, așa. Îl poți înconjura dacă vrei să faci o plimbare. E liniște. Și acum e ca și cum ar veni noaptea, cred. E frumos. Imi imaginez noaptea. Cu stelele care se reflectă în lac… E foarte frumos!
…..
A: – Și ai zis că poți să te plimbi în jurul lacului.
V: – Să mă plimb? (Ce ai vrea să faci? Ai vrea să te plimbi?) Aș vrea să fac ceva interesant.
A: – Păi haide să vedem ce mai găsim aici. Să explorăm locul ăsta. Poți să te plimbi în jurul lui?
V: – Mi-am băgat puțin degetele în apă…
A: – Cum e apa? E rece?
V: – Da, dar nu foarte rece. Cred că e cald afară. Și picioarele…
A: – Poți să-ți vezi picioarele?
V: – Da! Picioarele mele le văd… cred…
A: – Vrei să te uiți la ele să vezi cum arată?
V: – Sunt transparente… sau nu știu. Sau dispar?
A: – Povestește exact cum îți apar imaginile…
V: – Păi pe mine nu mă văd deloc. Dar când mă uit în jos și știu că mi-am băgat picioarele în apă, parcă le-am băgat în apă, și în apă… nu le mai văd, sau e ca și cum erau transparente. Așa…
A: – Dar mâinile poți să ți le vezi?
V: – Mă chinui parcă să le văd. Nu știu. Cred că… nu știu… sunt ca niște umbre… sau poate nu pot eu să mi le imaginez, nu știu.
A: – Ai vrea să te uiți în oglinda apei să te vezi?
V: – Da!
A: – Și când faci asta, ce vezi acolo?
V: – Deci mă forțez să văd și nu știu de ce nu văd.
A: – Nu se vede nimic în oglinda apei când te uiți?
V: – Nu pot să-mi imaginez cum e când mă uit în oglindă și mă văd.
A: – Și când te deplasezi simți contactul cu iarba? Cu pământul?
V: – Acum sunt în apă. Trebuie să ies din apă.
A: – Dar când ești în apă simți fundul lacului?
V: – Da! Simt orice senzații. Dacă vreau apuc iarba… dau cu picioarele așa… simt. Da, simt! Poate nu așa puternic, sau… nu știu.
A: – Deci când calci pe jos simți iarba?
V: – Dacă vreau, da. Dar nu știu de ce sunt desculță. Cred că sunt desculță ca să simt. Pentru că vreau eu să simt eu cum e să se simtă. (Râzând) Să experimentez.
A: – Par să fie niște senzații noi?
V: – Nu. Mai degrabă cumva să mă asigur că pot să simt. Că… cumva oarecum chiar pot să simt? Nu știu.
A: – Dar ai senzația că ai corp?
V: – Oarecum. E ciudat. E ciudat că nu știu sigur dacă am corp. Parcă aveam când am venit de pe nor.
A: – Eh, haide să vedem dacă ai sau n-ai corp și cum e corpul tău. Încearcă să faci ceva. Altceva decât ce ai făcut deja. Poate chiar ceva neobișnuit.
V : – Mă duc la un copac. Să fac ceva neobișnuit. Să experimentez. Să zbor…?
A: – Vrei să încerci să zbori?
V: – Mi-ar plăcea!
A: – Ia vezi, poți să zbori? Poți să te ridici deasupra?
V: – Când am auzit asta, a fost așa ca și când am văzut niște trepte, dar transparente… Parcă totul e transparent aici! Dar eu le știam că sunt. Și am urcat așa ca să-mi iau avât, pentru zbor, pe ele mai întâi, și dup-aia mai încolo. Dar nu știu… parcă doar mi-am imaginat, că parcă nu plutesc totuși.
A: – Dar ce se întâmplă? Ți-ai dat drumul de sus de undeva de pe trepte?
V: – Mi-am imaginat că urc și că îmi dau drumul. Dar nu mă simt ca și când zbor acum. Deci nu știu ce-am făcut.
A: – Dar acum ce simți? Ești în aer sau la sol?
V: – Nu știu. E puțină confuzie. E ca și cum…depinde ce vorbim. Ce vorbim… sunt aia! Parcă pot să fiu oriunde. Parcă sunt împrăștiată. Dacă vreau, mă adun și mă văd de sus. Dacă vreau, mă văd ca și cum aș fi într-un corp, dar nu văd corpul!… E cum vreau eu.
A: – Și locul acesta cum e acum? E tot transparent? Sau cum e?
V: – Locul nu pare să fie transparent. Pare să fie fizic, așa… copacii, natura… Dar anumite chestii pe care le creez, cum au fost treptele astea, sunt semi-transparente, așa…
A: – Poți să mai creezi și alte lucruri?
V: – Păi să încerc să creez ceva. O oglindă.
A: – Povestește-mi, cum faci?
V: – Păi m-am gândit și a venit oglinda. (Cum arată oglinda asta?) Un oval, cumva ca o poartă. Ca o poartă rotunjită. (Are o ramă?) Da, argintie. E frumoasă, așa, oglinda. E curată. Strălucește că e soare și mie îmi place că strălucește. Și pâlpâie. Dar doar strălucește. Parcă m-aș uita în ea să mă văd, dar nu văd.
A: – Dacă te apropii de ea ce vezi?
V: – Păi o țin în mână. Dar nu văd. Văd strălucirea. Chiar… De ce nu văd în ea?
A: – Deci doar o strălucire se vede în oglindă?
V: – Da. E o oglindă care nu oglindește. Ciudat. Doar reflectă… lumină și culoare. Dar nu oglindește. Nu știu.
A: – Și ce culoare oglindește?
V: – Culoarea luminii. Așa cum e lumina… Argintiu… Alb, auriu… Acum mă joc cu ea. Stai să văd. Cred că pot să bag mâna-n ea. (Râzând) Zici că sunt un copil… mă joc cu oglinda asta. Eee… ceva îmi zice să intru eu în ea. Dar cum? O pun… o reazăm de un copac să vedem ce se întâmplă. Parcă zici că sunt Alice în Țara Minunilor. (Râde iar).
A: – Ai sprijinit oglinda de copac?
V: – Da, dar parcă s-a făcut mai mică. De-aia am și zis de Alice. Și eu mă pregăteam să intru… nu știu. Se tot micșorează.
A: – Și mai poți să intri în ea?
V: – Mmm… nu prea. De fapt eu cred că eu fac cum vreau eu. Pentru că de fapt mi-a fost puțin teamă să nu se micșoreze și s-a micșorat!
A: – Și ai vrea să o mărești la loc?
vortexV: – Da! Pot și să o măresc la loc!
A: – Și ai mărit-o?
V: – Da.
A: – Și te-ai hotărât dacă mai vrei să treci prin ea?
V: – Da. Vreau să trec printr-un tunel. Dar de fapt eu nici n-apuc să zic în cuvinte ce vreau să zic, că numai când gândesc, se și întâmplă. Până zic cu cuvintele. Haide că intru. Sunt într-un tunel acum. Tunelul are forma oglinzii. Adică ca la un tunel… sus puțin arcuit, așa… și cu pereți. Dar e de lumină. Stau drept și mă deplasez prin el. E ca și cum mă trage în tunel ceva. Eu nu fac nimic. Nu știu… sunt ca într-o gaură de vierme. E frumos că sclipește. (Șoptind cu entuziasm și emoție în glas) Îmi place aventura. Îmi place că nu știu ce vine! Nu știu unde ajung.

De la nimic sau tot, la experiență

V: – Sunt în spațiu.
A: – E tot aceeași formă de tunel?
V: – Nu, gata, nu știu unde e tunelul… Dar după aceea parcă e și altă formă. Parcă mă duc în alt tunel. Acesta nu e luminat. E un spațiu negru cu planete.
A: – E un spațiu negru cu planete?
V: – Da, e un univers. E ca un univers negru așa, și cu planete… și cu lumini ici și colo… Sunt cam pierdută în spațiul acesta… nu prea știu unde sunt.
A: – Te miști așa, la întâmplare? Sau pare că te îndrepți într-o direcție anume?
V: – Da, haotic, așa la întâmplare. Nu știu, parcă mă mișcă curenții. Nu știu unde să mă duc.
A: – Te deplasezi repede sau încet? Care e percepția ta?
V: – Mmm… Depinde…
A: – Poți să influențezi viteza cu care te deplasezi?
V: – Da. Adică… cred că pot să fac ce vreau. Ia să văd… Parcă e o planetă, ceva… Dar parcă nu pot să îmi stabilizez imaginea, să mă concentrez pe ceva. E așa…
A: – Te fură peisajul?
V: – Da, mă fură peisajul. Iar nu mai știu unde sunt! Ceva cum mi s-a întâmplat și înainte. Îmi pierd focusarea pe ceva. Știam unde eram și acum nu mai știu unde sunt. Acum nu mai știu unde sunt! Adică, sunt unde vreau eu să fiu!… (Râzând) Adică nicăieri! (Chicotind)…
A: – Și acum ce vezi? Sau ce se întâmplă?
V: – (În șoaptă) Nimic.
A: – Ești tot așa prin univers?
V: – (Continuă în șoaptă) Nu știu ce sunt. Unde sunt.
A: – Ai sentimentul că ai o formă?
V: – Am sentimentul de confuzie absolută. Nu știu ce sunt. Unde sunt. Și ce sunt. Și ce fac. Am uitat.
A: – Ai uitat?
V: – Mhm.
A: – Și crezi că mai sunt alții ca tine?
V: – Totul e posibil. Da. Acum e o agitație așa, că eu încerc să văd EU UNDE SUNT? Cine sunt? … Cred că ar trebui să îmi imaginez cine sunt. Ca să pot să fiu. Cum să fiu dacă eu nu aleg nimic? Dacă eu n-aleg nimic, SUNT NIMIC. Adică aleg, practic, Nimic, nealegând nimic. Nu știu cum să explic.
A: – Și ai vrea să fii altceva decât Nimic?
V: – Da. Și aș vrea să am experiențe clare. Să pot, când devin Ceva… să rămân Ceva-ul acela o perioadă și să experimentez în Ceva-ul acela. Pentru că altfel e confuz totul. Pentru că altfel e ca acum. Eu sunt… pierdută… Simt că n-am formă… n-am nimic.
A: – Și totuși, în starea aceasta în care ești, în care nu ești nimic, ce calități ai? Sau ce atribute ai?
V: – Libertate. E libertate să fiu Ce vreau eu să fiu. Și problema este că eu nu știu ce vreau eu să fiu ca să pot să fiu! Și neștiind… Sunt Ceea Ce Sunt. (Zâmbește). Adică… cumva mi se spune: “Păi dacă vrei să fii ceva, FII! Altfel o să fii Ceea Ce Ești în continuare și n-ai să experimentezi ce ai vrea. Adică să alegi o formă, sau ceva de genul acesta.” (S-a emoționat)
A: – E prima oară când ești în starea asta?
V: – Nu știu. Chiar… oare de când sunt în starea asta? Dintotdeauna!
A: – Dar ai avut vreodată o formă?
V: – Am mai avut câteva forme. Dar nu-mi aduc aminte. Îmi place să experimentez.
A: – Și ce te mai caracterizează în starea asta în care ești acum? Cum e să fii Nimic?
V: – Să fii Nimic e plictisitor! E bine că ai libertate… Dar dacă nu o folosești și nu faci să fii Ceva ca să experimentezi, te plictisești să fii tot timpul Tot… SĂ FII TOT TIMPUL TOT!
A: – Deci e plictisitor să fii tot timpul Tot?
V: – Păi nu faci nimic! Ca să nu fie plictisitor trebuie să… te aventurezi! Nu-i plictisitor practic să fii tot timpul Tot dacă știi să te aventurezi, pentru că poți să faci Ce Vrei. E plictisitor dacă nu faci nimic.
A: – Deci tu alegi când faci sau când nu faci?
V: – Da. Și cumva… nu aleg! Vreau să fac ceva să nu mă plictisesc, dar în același timp… staaaau-așa, în plictiseală! Nu știu… mi-e frică? Sau nu știu…
A: – Păi ce s-ar putea întâmpla? De ce să-ți fie frică?
V: – Că mă pierd.
A: – Că te pierzi?
V: – Că mă pierd acolo. (Și începe să plângă, ca și când i-ar fi frică. Plânge ușor în sinea ei.)
A: – Dar de ce te-ai putea pierde? Ce s-ar putea întâmpla ca să te facă să te pierzi?
V: – Să uit!… Uit tot, da…
A: – Uiți totul dacă ajungi în locul în care ai putea alege să te duci?
V: – Da. Dar cred că depinde de loc. Nu știu. Cred că unde-am fost eu, uit.
A: – Sunt și locuri în care te-ai putea duce și să nu uiți?
V: – Da, cred că nu în toate uiți. Depinde unde te duci. (Plânge mai departe în sinea ei).
A: – Păi și de ce ai vrea să te duci într-un loc în care uiți?
V: – Bună întrebare! Un loc în care uiți e mai îndepărtat. Pur și simplu din curiozitate. E curajul mai mare să te duci într-un loc în care uiți. Sau… poate că… poate că sunt și alții care au uitat acolo, ca mine! Și… poate sunt și alte motive. Nu știu… (Se emoționează iar și îi curg lacrimi).
A: – Nu vrei să pățești ca și alții care au uitat?
V: – (Suspină și plânge).
A: – Dar cum ai putea să-ți aduci aminte când te afli în locul acela? E ceva care te-ar putea face să-ți aduci aminte?

Lumina te poate face să îți aduci aminte

V: – Stai să mă gândesc. Lumina! Nu știu…
A: – Lumina?
V: – Da!
A: – Lumina te poate ajuta să îți aduci aminte?
V: – E ceva cu lumina. Cu luminare. Nu știu… Da! E ceva ce se poate face să-ți aduci aminte! (fermă și hotărâtă) Și are legătură cu lumina.
A: – Dar în locuri în care nu uiți ai fost?
V: – Stai să mă gândesc… Păi e ciudat! Că am uitat! Cred că am uitat. Oare am fost? Deci dacă am uitat… înseamnă că și acum sunt într-un loc dintr-ăla… E ciudat. Nu știu. Chiar n-ar trebui să uit. E frustrant!
A: – Dar ai putea să nu-ți aduci aminte și pentru că n-ai mai fost, pentru că n-ai ce să-ți aduci aminte!
V: – Da… Și atunci…? Dar totuși… și totuși dacă am uitarea asta-așa, înseamnă că a mai fost ceva undeva… și nu mi-a plăcut.
A: – Dar ai reușit să ieși de acolo din câte se vede.
V: – Da… și am zis că nu-mi mai trebuie! (în șoaptă și zâmbind a ușurare).
A: – Ai zis că nu-ți mai trebuie?
V: – Nu.

Ai ajutoare. Nu ești lăsat singur. Dar tu stabilești regulile jocului

A: – Păi și ai zis că totuși este ceva care te face să te duci într-un loc dintr-asta în care uiți. Ai zis că e ceva cu curajul. Și totuși… de ce ai face-o? dacă ți-e așa de frică…
V: – Eee, e și frumos. E aventuros. E distractiv. Te ajută alții. (Se emoționează) Nu ești lăsat singur.
A: – Nu? Mai sunt și alții care te ajută?
V: – Sunt alte structuri. Ele te văd pe tine, tu nu le vezi…
A: – Dar te pot ajuta chiar dacă tu nu le vezi?
V: – Clar! De fapt te ajută și tu nu știi.
A: – Dacă ai ști că ele există ai putea să le ceri ajutor suplimentar?
V: – Daaa! Și mai des!
A: – Dar ele te ajută tot timpul sau doar când e absolut necesar?
V: – Depinde ce ai stabilit mai dinainte. Depinde de ce scrie… în contract. Deci totul e cum vrei tu! Tu îți faci regulile, tot timpul, peste tot. Tu spui Cine, Când, Cum vrei…
A: – Deci tu stabilești dacă e mai simplu, mai complicat, sau cum vrei tu să fie…?
V: – Da. Tu stabilești regulile jocului.
A: – Și ție cum îți place mai mult: mai simplu sau mai complicat?
V: – Mie îmi place mai complicat! (Și zâmbește victorios ca un copil).
A: – Și în varianta asta mai complicată se presupune că accepți mai puțin ajutor?
V: – Nu neapărat, dar presupune o complexitate mai mare de… lucruri de făcut. Când mă duc într-un loc nu vreau să mă plictisesc! Tot mă duc și tot uit. Și măcar… să fie interesant!
A: – Păi și dacă îți stabilești ceva complicat, și după aceea uiți, mai e interesant?
V: – Da și Nu. Nu – când ești acolo. Da – când ești aici. Depinde unde ești… de unde privești.
A: – Și când privești de unde ești tu acum…?
V: – De aici totul e interesant! Aici e neinteresant doar când nu privești, nu faci…când nu faci nimic! Deci până la urmă acest neinteresant de aici tot te determină să te duci acolo!
A: – Deci, stai-cât-stai, dar până la urmă, oricât ți-ar fi de frică tot te simți îndemnată să te duci?
V: – Și tot te duci! Tot de duci! E și frumos! Da!
A: – Dar e riscul ăsta să te pierzi…
V: – Da. Aici e problema. E riscul mare să te pierzi, și… Nu știu… sunt mulți pierduți și…
A: – Mulți s-au pierdut?
V: – Daaa, mulți de tot!
A: – Păi și ai zis că totuși te poate ajuta lumina cumva să îți aduci aminte. Ar fi practic să îți mai aduci aminte niște lucruri – măcar niște lucruri, dacă nu toate – cât ești acolo?
V: – Oooh! Super! Super-DA! Și e pe nivele.
A: – Ce anume e pe nivele?
V: – Ajutorul. Și ajutorul e pe mai multe paliere.
A: – Ajutorul pe care îl poți primi cât ești acolo?
V: – Deci, ai ajutor de la nivelele cele mai joase până la cele mai înalte. Ca pe o scară, așa. Ele sunt toate acolo, dacă le chemi! Dar nu prea le chemi, pentru că… cam uiți. Dar nu tot timpul. Dacă nu uiți e mișto!
A: – Dacă nu uiți și le chemi e mai simplă treaba, nu?
V: – Da! Da!
A: – Dacă uiți și nu le chemi, atunci e riscul mai mare să uiți de tot și să te pierzi, nu? Așa e?
V: – Mhmmm. Dacă nu le chemi, cam ești pierdut!… acolo. Nu știu când ieși. Oare când ieși când ești pierdut? Oare eu cum am ieșit? De vorbesc…
A: – Cumva ai făcut de-ai ieșit!

Planeta cu luminoși

V: – Vorbesc așa dintr-un colț al universului în care sunt niște planete, așa… Una e cu foarte multă lumină pe ea de la oame… ființele… nu știu… care sunt pe ea. E plin de ele. Dar lumina e acolo lipită de planetă, condensată, ele nu mai pleacă de acolo! Și în jur, și deasupra, și în diverse unghiuri sunt ajutoarele. Șapte, șase… gra… nivelele astea. Se uită. Se uită mulți, se implică acolo. Nu știu… Planeta asta luminoasă… sunt multe luminițe acolo, dar nu zboară niciuna în sus! Încoace.
A: – Adică nu iese niciuna?
V: – Nu ies! Sau… mă rog… majoritatea cel puțin… De la distanța de la care văd eu, e o planetă plină de luminile celor care sunt acolo, dar nu… Sunt blocate acolo, ele stau mereu doar acolo.
A: – Și când termină ce au de făcut acolo… ce fac? Rămân? Sau cum se întâmplă? Când își termină lucrul pentru care s-au dus. Sau nu apucă să-l termine dacă uită?
V: – Pleacă câte unul… vine-napoi! Pleacă puțin în spațiu, vine n-apoi! Practic tot timpul e acoperit locul. E ca și când nu mai poți pune mâna pentru că ei stau așa, unii-ntr-alții, înghesuiți acolo. Toate luminițele astea. E plin acolo. Nu știu ce fac, cum pleacă. Poate să mă apropiu… nu știu.
A: – Dar tu de ce crezi că ești în jurul planetei ăsteia? Vrei tu să fii acolo? Ai ajuns acolo pentru că așa ai vrut?
V: – Mmmm. Acum mă uit la ea, așa. Cumva e frumos, dar e încarcerare… E ca și cum te atrage acolo, dar apoi nu știu dacă poți să mai… cum ai vrea. Mie îmi place libertatea, nu vreau să rămân acolo. E una să te duci într-o vizită și alta e să te uiți acolo.
A: – Dar odată ce te-ai dus acolo nu mai contează că tu ai vrut să te duci în vizită sau altfel, că te supui regulilor locului, sau cum e?
V: – Tu-ți asumi de când te duci în vizită. Îți asumi. Te duci în vizită… riști să rămâi în vizită. Depinde cât de pregătit ești când te duci.
A: – Și cum știi dacă ești pregătit sau nu?
V: – Te trimit.
A: – Te trimite cineva?
V: – Mhm.
A: – Și cei care te trimit știu că ești pregătit?
V: – Ei zic că ești pregătit. Dar… depinde pentru Ce pregătit!
A: – Cum adică?
V: – Dacă ești pregătit să te duci să înveți niște lecții… Da, poți să fii pregătit să te duci să înveți niște lecții! Și staaai acolo mult și bine! Până le înveți. Deci ai fost pregătit să te duci! Să le înveți. Nu știi dacă te întorci, și când, și cum.
A: – Teoretic, dacă îți faci treaba bine, poți să te duci și să rezolvi dintr-o singură încercare, sau cum e?
V: – Cam așa e, da. Dacă îți faci treaba bine, ai legătura, ai conexiunea, ai transmisiunea cu ajutoarele, îți știi și drumul de întoarcere. Chiar dacă uiți, ți-aduci aminte. Mai rău e că-n… nu știu ce e, e ceva ce te atrage acolo, ca un magnetism, așa, și te pierzi acolo. Ceva… dens.
A: – E ceva dens acolo care te face să te pierzi?
V: – Te pierzi în densitate. Cu cât e mai rarefiat, cu atât e mai ușor. Mai ușor de accesat limbajul… luminii? Lumina? Cu cât e mai dens, cu atât e mai greu de accesat… E cheia aia. Lumina. Care face legătura și-ți arată… practic e o cheie lumina aia… Nu știu. Te ajută să-ți aduci aminte dacă uiți. E ca un as în mânecă. Dar chiar și-așa… există riscul să uiți de tine.

Fasciculul de Lumină

A: – Și lumina asta cum e? De unde vine? Sau ce e cu ea?
V: – Eu așa am văzut, ca o rază, ca un fascicul, sau o bandă, sau… Și ea vine de undeva din univers… chiar nu știu de unde vine… în planetă! Și pe ea, ca și cum ar fi… ca și cum știu că sunt desenate așa, la anumite nivele gradele astea de ajutoare. Deci în densitate, cel mai aproape de planetă sunt ajutoarele cele mai potrivite acolo, semi-dense și ele. Cu cât crește și se rarefiază, ajutoarele sunt mai… înțelepte? Mai puternice în același timp. Dar nu știu… “puteri” nu sună bine. Au… puterea nu stă în… nu știu cum să explic. Ce-i mai rarefiat e mai puternic decât ceea ce este mai dens. Cu cât ești mai dematerializat, cu atât poți să faci mai multe chestii. Cu cât ești mai condensat, cu atât te blochezi, ți se îngrădește…
A: – Dar poți să faci și când ești mai dens niște lucruri, nu-i așa?
V: – Mmmult mai puține față de câte poți face când nu ești condensat. E ca o închisoare când ești condensat!
A: – Din punct de vedere al libertății și al…
V: – Și a ceea ce poți să faci! Da!
A: – Și ce avantaje ai când te duci acolo și ești așa de condensat și limitat?
V: – Mmm… Experimentezi! Poți să fii condensat în diverse chestii! Și în felul acesta nu te mai plictisești.
A: – Și, în afară de a nu te mai plictisi, te mai ajută asta la ceva?
V: – Da, dacă tu păstrezi legătura aceea cu Lumina… Ideea e că poți să-i ajuți și pe alții să-și aducă aminte. Deci, sunt mulți condensați acolo.
A: – Și pot să se ajute și unii pe alții?
V: – Oricare ar putea, dacă și-ar aduce aminte. Problema e uitarea. Dar nu ții minte nimic!
A: – Dar e posibil să-ți mai aduci aminte treptat sau…?
V: – Da! Depinde de fiecare. Depinde cât de mult vrea fiecare să-și aducă aminte. Unii nu vor să-și aducă aminte. Și e ciudat că unora le place! Condensați. Dar, de fapt, chiar le place mult unora! Sunt foarte diferiți: unora le place, unora semi, unora deloc… Bine, eu acum nu vorbesc cu nimeni, dar e ca și cum… nu știu cu cine vorbesc. Adică… de unde știu eu ce le place lor? Cred că știu. Sau știu cumva… sau poate nu știu. Mmmm… Nu știu de unde știu, dar știu.
A: – Și ție cum îți place?
V: – Mie nu prea îmi place condensarea. Mie îmi place să experimentez sau… îmi place și condensarea, dar… să-mi iasă treaba! Nu știu cum să zic. Să fiu ajutată cum am zis și să îmi îndeplinesc… să merg pe planul acela, cum am zis.
A: – Să nu te abați de la el?
V: – Să nu mă abat de la el! Că uit și rămân acolo! Nu vreau să rămân acolo…
A: – Ai zis că e o lumină, cu care dacă te conectezi te ajută?
V: – Mhm. Da, e ceva cu Lumina. Lumina aceea… Numai dacă stai în ea… sau nu știu cum să zic… să aibă un efect, așa… te luminează și e ca și cum îți aduci aminte… ceva se… Sunt și ajutoarele pe ea, așa-desenate… Deci are legătură cu Lumina aceea.
light-connectionA: – Lumina ajunge și la acele ajutoare?
V: – Trece prin toate ajutoarele în jos, ca un fascicul, până în planetă! Pe grade, ajutoarele sunt cățărate ca pe un turn, așa, pe chestia aceea de Lumină, pe tubul acela luminos… în ordinea nivelelor, gradelor… ele sunt tot timpul acolo disponibile. Numai cine vrea să vină către fascicul. Măcar la bază! Dar unii n-au nici…
A: – Unii nu vor și unii au uitat!
V: – Unii au uitat… Dar chiar! De ce au uitat? De ce nu vrea nimeni să vină la bază? Bine, cred că unii vor.. Oricum, majoritatea nu prea știu ei… Nu știu dacă văd fasciculul de Lumină! Poate nu-l văd! Poate pentru ei nici nu există.
A: – Păi și, dacă nu-l vezi dar totuși știi despre el, ai putea totuși să… te bagi în el? Sau cumva…?
V: – Trebuie să ajungi în situația să vrei să-l vezi.
A: – E obligatoriu să-l vezi?
V: – Nu. Poți să alegi ce vrei. Poți să stai… cum vrei tu! Cât vrei tu. Unde vrei tu.
A: – Dar ca să te influențeze Lumina trebuie neapărat să o vezi?
V: – Da, dacă vrei să… cum să spun?… Trebuie să vrei să o vezi, nu neapărat s-o vezi. E intenția. Ce vrei? Vrei s-o vezi? Adică, dacă spui că vrei s-o vezi, deja înseamnă că știi despre ea! Altfel n-ai vrea s-o vezi. Și dacă știi despre ea, înseamnă că ți-ai dorit și că ceva ți-amintești! Și atunci se activează ajutoarele.
A: – Asta e minunat!
V: – Deci practic, fiecare face ce vrea! Și asta e minunat!… într-un fel… în altul, nu e așa de minunat.
A: – E minunat când privești din afară, dar când ești înăuntru nu e așa de minunat?
V: – Mhmmm. E riscant, da.
A: – Păi și ai zis că dacă intenția ta este să vezi Lumina, deja se activează ajutoarele și… asta înseamnă că te și conectezi cu Lumina? Sau cum e? De exemplu: chiar dacă n-o vezi, poți să ți-o imaginezi și funcționează, sau cum e?
V: – De la un nivel, da. Nu știu dacă la toți. Probabil că da, dacă ar vrea.
A: – La tine cum e?
V: – Fiindcă eu vreau… sunt un punct de Lumină. Cu ajutoarele în ordine verticală, în sus. E ceva de genul următor: dacă tot știu că e tubul de Lumină și sunt ajutoarele sus… n-am venit să mă urc repede pe tub înapoi și să ies! Eu am venit să văd dacă mai sunt și alții care mai vor să iasă pe tub și nu-l văd. Eu am venit să văd dacă mai sunt și alții care poate vor și nu văd tubul. Și eu îl văd. Dar nu știu…

Unii vor pleca. Unii rămân prinși. Unii aleg să rămână

A: – De asta ai venit, să vezi dacă vor să plece și alții?
V: – Da, înainte să plec eu, poate mai vor și alții să plece. Să-i ajut.
A: – Ai vrea să-i ajuți?
V: – Da, ajutoarele îmi spun… că așa… fac. N-am venit degeaba.
A: – Deci… cumva de asta-i venit?
V: – Eu sunt ceva, ca o legătură între ceva ce oamenii pot să vadă și ceva ce nu pot să vadă. Adică ei pot să mă vadă pe mine, și eu pot să văd Lumina, dar ei nu pot vedea Lumina direct. Și atunci… nu știu,… o să-i duc la Lumină!
A: – O să-i duci la Lumină?
V: – Pe aceia care vor.
A: – Unii n-or să vrea, nu?
V: – Nu. Nu, dar chiar le place!
A: – Și pe tine te afectează în vreun fel dacă ei vor sau nu vor?
V: – Nu. Pe mine mă afectează cel mai mult să stau Aici. Pentru că sunt alte locuri mai frumoase. Nu știu de ce… e greu aici. Nu poți să zbori, nu poți să faci nimic.
A: – Dar ajută pe cineva dacă or să plece unii de pe planeta asta?
V: – Îi ajută pe toți într-un fel. Oricum unii or să plece. Oricum unii or să rămână. Oricum se stratifică… se aleg. Unii nu știu, nu știu nimic. Nu mai vrea planeta. Nu-i mai vrea pe toți acolo. Îi vrea pe cei care-o vor.
A: – Și tu cu care dintre ei ai treabă: cu cei care vor planeta sau cu alții?
V: – Eu am treabă cu cei ca mine, care vor să-i ajute pe cei care vor să stea. Că ceilalți oricum vor pleca.
A: – Ceilalți vor pleca… prin ce metodă? Sau unde?
V: – Ei nu știu că vor pleca. Lor le place aicea. Habar n-au că or să plece.
A: – Și când or să plece unde-or să se ducă?
V: – Fiecare unde-i e locul. Pe alte planete… stele… găuri… diverse. Depinde de fiecare.
A: – Și cei care rămân vor fi doar cei care…?
V: – Doar cei care sunt pe aceeași lungime de undă cu planeta. Pe aceeași frecvență cu frecvența planetei. Acum e numai o amestecătură. E un haos.
A: – Deci tu n-ai treabă cu cei care vor pleca în alte locuri și care nu mai sunt pe frecvența planetei?
V: – Eu n-am nici o treaba cu ei. E alegerea lor. Eu n-am ce să le fac. Eu am treabă cu cei ca mine, care au treabă cu cei care vor să rămână și să-i ajute pe aceștia, pentru că ceilalți oricum vor pleca.
A: – Și cum îți dai seama care-s care?
V: – După Lumină. Lumina!
A: – Poți să-mi explici?
V: – Stai să mă gândesc. Depinde unde ești. Când ești acolo, nici nu-ți dai seama, e greu să-ți dai seama după lumină. Când ești aici, îi vezi ușor după Lumină. Când ești acolo îi simți. Până la urmă-i simți.
A: – Tu cum îi simți când ești acolo?
V: – După frecvență. Care-s apropiați, care rezonează și care nu rezonează.
A: – Și practic, în ce constă treaba ta?
V: – Să fiu printre ei. Nu-mi place.
A: – Să fii printre toți, așa amestecați?
V: – Mhm. Majoritatea nu… nu îmi plac… frecvențele lor. Nu rezonez cu ele. Pur și simplu. Noroc că mai sunt unii… nu sunt singură.
A: – Și în ce constă munca ta efectiv? Cum îi ajuți pe alții?
V: – Mențin spațiul acela creat de alții care au altă lumină decât ăștialalți… e ceva legat de vibrație. Îi ajut energetic. Cum? Stau acolo. Îi ajut să nu le scadă vibrația pe care ei și-o cresc. Pe unii care vor… ăștia… sunt mai puțintei. Se bucură!
A: – Și cum îi ajuți? Doar ești și-atât?
V: – Da, stau pe lângă ei. Dar e OK pe lângă ei. Și lor le place de mine, și… se mărește când suntem pe lângă ei (suntem mai mulți care suntem pe lângă ei)… le crește și lor Lumina.
A: – Și la un moment dat se conectează și ei cu fasciculul acesta de Lumină?
V: – Nu știu. Nu știu de unde au ei lumina. Se conectează doar dacă vor ei să plece. Deci fasciculul acesta de lumină e ca un culoar. Este ca o cale de acces, dacă vrei să pleci. Dar unora le place să rămână, chiar și dintre aceștia luminoși. Și unora, dacă vor să plece, le spunem… că există portalul… tunelul acesta. Care vor… care-cum vor.
A: – Dar ca să rămână tot trebuie să le crească vibrația ca să se potrivească cu planeta.
V: – Da, așa, ca să se potrivească cu planeta trebuie să le crească vibrația. Planeta vrea alte experiențe… mai rafinate, și își crește vibrația. Și atunci, cum să zic, dacă vrei să ai un loc la spectacol, îți cumperi biletul crescându-ți frecvența, ca să stai. Dacă nu, nu poți să stai, pleci.
A: – Și atunci tu îi ajuți pe cei care vor să plece, să nu mai rămână la spectacol?
V: – Care vor să plece dintre cei fără lumină sau dintre cei luminoși?
A: – Dintre aceștia cu lumină.
V: – Dintre aceștia cu lumină îi ajut pe toți: pe cei care vor să rămână, stau prin prezența lor oricum. Eu o să stau aici o perioadă. Să-i ajut. Cât.. cât trebuie. Și… pe ceilalți… îi ajut… le arăt… îi conduc, le zic pe unde s-o ia pe tubul acela. Dacă vor să plece, sunt ajutoarele… e ca un lift… de lumină.
A: – Am înțeles. La partea cu vibrația e foarte clar acum. Dar la partea cu tubul, trebuie să doar să le povestești? Sau cum e?
V: – Cred că, de când sunt acolo toți la un loc în mulțimea aceea, unii… nu știu… se întreabă, sau se știu lucrurile acestea. Doar depinde de alegerea lor. Ei știu deja. Știu toți de lumină. Odată ce ești în Lumină știi de lumină. Și nu se mai întreabă dacă există. Ei știu că există, dar îi conduc către portalul acela.
A: – Și cum îi conduci?
V: – Îi însoțesc. Cu bucurie, cu dragoste. Să nu se simtă singuri. Îmi place să-i conduc pe rând, așa. Să vorbesc cu ei, ca o plimbare până în natură.
A: – Trebuie să fii cu ei acolo fizic? Sau poți să o faci și de la o oarecare distanță?
V: – Cu cât sunt mai aproape de ei, cu atât mai bine. Adică e mai eficient când sunt mai aproape și scade cu cât mă îndepărtez… Sunt tot felul de minunați pe-aici. (Ce însemnă asta?) Sunt unii foarte frumoși! Foarte luminoși! E o plăcere să stai cu ei.
A: – Te ajută și pe tine să-ți mărești, să-ți crești lumina?
V: – Mă înveselesc. Nu mai sunt tristă. Sunt foarte luminoși. Unii mai… dar toți sunt luminoși! Unii-s mai puțin luminoși, unii mai mult, unii foarte… Nu știu, per total e u masă întreagă de lumină între oamenii ăștia. E frumos.
A: – Pot să fie unii foarte luminoși, așa cum zici tu, și totuși să vrea să rămână acolo mai departe cu planeta?
V: – (Încuviințând) Cu planeta, da.
A: – Tu poți să înțelegi asta, sau cum ți se pare?
V: – Lor nu li se mai pare așa de greu. Mie mi se pare că e greu. Cred că lor nu li se mai pare. Sau nu li se mai pare greu din cauză că iubesc ceea ce fac. Iubesc să facă asta. Eu… nu știu dacă iubesc tot timpul să fac asta. Depinde. Dar e frumos oricum.

Uitarea e parte din experiență. Și astfel uiți de miez

A: – Păi, și când îți alegi o astfel de experință, în afară de faptul că-i ajuți pe luminoși, experiența ta mai conține și alte lucruri?
V: – Multe. Dar eu nu știu. Eu uit între… Când privesc de deasupra văd, când intru în experiență… uit. Când sunt în experiență uit, și depinde de experiență. Când sunt în experiență e și frumos și… depinde… Când sunt afară, toate experiențele sunt… interesante, pentru că sunt experiențe! Când sunt în experiență… e frumos că e interesant… Într-un fel e bine că uit.
A: – De ce zici că e bine uneori că uiți?
V: – E bine că uit câte puteam să fac și nu mai pot face, c-aș fi supărată. Și în experiență poți să faci.
A: – Da? Ce poți să faci când ești în experiență?
V: – (Râzând poznaș) Nu știi că poți să faci! Habar-nu-ai! Uiți. Uiți tot. Inclusiv că poți să faci. Păi da – ești același! Și în experiență, și în afara ei, ești același! Singura diferență e că în experiență uiți Cine Ești. Și uitând, uiți că poți să faci.
A: – Dar puterea să faci e tot acolo.
V: – Păi tot ăla ești. E ca și cum treci printr-o plasă a uitării, așa, și uiți. Puterea e cu tine, în tine, tot acolo. Ai luat-o cu tine, e în miez. Dar tu nici nu te mai gândești la miez când ești în experiență. Când ești în experiență ai uitat de miez complet! Tu te uiți la ce privești în jur! Nu te uiți în miez. Că tu uiți că există miezul.
A: – Și dacă te-ai uita la miez, ce-ai putea găsi acolo?
V: – Ai putea găsi toate intrumentele ca să faci ce făceai, în experiență! (Vădit emoționată) Să faci ce făceai în afara experienței, în interiorul ei. Ce interesant!
A: – Tocmai asta îți place!
V: – Asta e și mai mișto! Să poți să faci ce făceai în interiorul… în experiența asta. Deci problema este că atunci când ajungi aici, când pici aici, nici nu știi că e… nici nu cauți, nici nu mai știi de miezul ăla… cu instrumentele.
A: – Și dacă ai știi de miezul cu instrumentele deja le-ai putea folosi?
V: – Daaa! Ooo, dar ce efect ar avea!

Miezul conține Lumină și Iubire

A: – Cum poate fi… care-i șmecheria prin care poți folosi ce-i în miezul acela?
V: – Iubirea! Când e iubire… instrumentele se activează. Sau.. cumva ți-aduci aminte că le ai. Din păcate, nu e iubirea, sau nu știi unde e, și o cauți… prin peisaj.
A: – O cauți în peisaj?
V: – Da, în experiență o cauți. Deci, tu o cauți ca un om care are ochelarii pe nas și îi caută. (Râde) Tu o cauți în peisaj… te învârți 360 de grade, în sus, în jos… Și ești trist, că n-o găsești. Aici e… e ca un joc. Ca o ghicitoare.
A: – Și de fapt iubirea de unde-ar trebui să vină?
V: – Din miez.
A: – Și iubirea e în miez?
V: – (Râzând iar) Ea e tot timpul acolo, dar tu habar nu ai! Iubirea e în lumina aia din miez. Miezul e Iubire și Lumină! Și miezul e în experiență, care experiența… e în ceva care e și în non-experiență. Deci e ca la păpușile rusești… una într-alta. Deci… Miezul e în tine. Tu ești în experiență și tu uiți de miez total. Când ești în experiență nu vezi nici Lumină, nici Iubire. Nu le mai vezi, nu că nu mai sunt!… în tine, alea din tine. Ca și cum s-a închis lanterna. În experiență… așa e jocul! Nu le mai vezi. Ele sunt. Dar nu le mai percepi.
A: – Și cum ai putea face ca să le percepi și să…?
V: – Aicea e!…
A: – Adică… să zicem că afli că e un miez, când ești în experiență… afli că acolo e și Lumină, e și Iubire… Cum poți să le accesezi?
V: – Iubindu-te pe tine. Atât! (Atât?) Când te iubești, le accesezi. Când iubești numai peisajul… nu le accesezi. Când începi să iubești și peisajul, dar și pe tine, alea se aprind. (Se amplifică?) Se aprind… se fac luminoase și îți aduci aminte. Lumina îți aduce aminte. Tot timpul Lumina îți aduce aminte. Că Lumina o vezi… e ca becul acela… Ca în expresia “ți se aprinde becul”. Tot Lumina! Deci Lumina îți aduce aminte. Deci Lumina-i cheia. Și Iubirea. Ele se combină. Lumina e întrerupătorul. Când apeși, aprinzi Lumina. Te-ai luminat! Ți-ai adus aminte!… Ai văzut că ai în tine miezul!… Când nu e aprins, nu… nu… nu te uiți în tine. E ultimul lucru care… nu-ți trece prin cap asta!
A: – Nici nu-ți trece prin cap să te uiți în tine?
V: – De cele mai multe ori NU, nu-ți trece prin cap să te uiți în tine. Te uuuiți peste tot! Te uiți… uiți de tine. Când ești în peisaj uiți de tine! Tu nu te percepi pe tine… tu percepi ceea ce vezi în jur! Și atunci, dacă pe tine nu te iei în calcul, cum să te uiți în tine să găsești miezul? Ca și cum tu ai fi invizibil și… unde să mă uit în mine?… dacă nu sunt? Caut peste tot în jur, unde văd că este ceva! Deci eu caut ceva în ceva ce percep că există. Eu dacă pe mine nici măcar nu mă văd… mă anulez… sau cum să spun? Cum să mă mai și deschid să găsesc ceva în miez? Nu știu cum să explic… Daaa… Deci nu e bine. Căci eu practic caut în ceea ce văd… și nu caut în ceea ce nu văd! Doar pentru că nu percep! Hm!
A: – Și ca să începi să te vezi… trebuie să începi să te iubești pe tine?
V: – Cred că asta e cheia. Cred că atunci când pui iubire se creează… te recreezi. Și începi să te vezi. Și când începi să te vezi, ai și unde să cauți. Și practic tu nu cauți în tine pentru că tu uiți de tine și de existența ta, și nu te vezi, nu te percepi. Neiubindu-te… nu exiști! Neiubindu-te nu exiști? (ca pentru sine, cu mirare. Apoi oftează.) Când te iubești, te materializezi, EȘTI, și atunci FIIND poți să cauți. (Suspină victorioasă și bucuroasă.) Ai în ce să cauți dacă ești! Dacă nu ești, în ce să cauți? Miezul. Dacă nu ești, nu e nici miezul. Adică… eu povestesc asta ca și cum aș fi undeva…ufff… deasupra poveștii ăsteia. Și percep ca…să zicem o planetă… sau un glob, și înăuntru un punct. Punctul e sufletul. Sufletul, cu cât iubește mai mult se creează, se vede, se percepe. Când nu se iubește, uită de el, el dispare. Deci el nu dispare…el e acolo, dar nu mai are formă și caută iubirea pe lângă! În loc să o caute în el… dacă el nu este.
A: – E ca și când ar fi invizibil.
V: – Da! Asta vreau să spun.
A: – Atunci… dacă ceva e invizibil, atunci el n-are nici un miez?
V: – Exact!… deși ARE! Ceva invizibil nu vede CĂ ARE. Sau ceva invizibil n-are ochii potriviți să vadă că are. Ceva de felul ăsta.
…………………..

Iubirea de sine aprinde Lumina

Iată cum sesiunea a început, de fapt, cu o metaforă. V. a intrat în prima scenă în peisajul minunat pe care îl explora, cu ochii și cu alte simțuri, fără însă să își poată percepe corpul, fără să își poată vedea mâinile și picioarele. Putea percepe tot și orice, putea manifesta orice instantaneu. Orice credea că poate sau își dorea să facă, putea face. Dar nu reușea să aibă o percepție despre ea însăși. Parc-ar fi fost invizibilă. În oglida apei sau în oglinda frumoasă pe care și-a manifestat-o, când s-a privit, a văzut o lumină strălucitoare. A văzut ceea ce era în miez cu ajutorul oglinzilor care au devenit “ochii” potriviți să se vadă. Înțelegând explicațiile care au venit pe parcurs înțelegem că nu se iubea pe ea, și în ochii ei se făcuse invizibilă.

În partea aceea din sesiune în care cerem explicații suplimentare Sinelui Superior (SS) am întrebat care este motivul pentru care V. nu reușește să găsească un bărbat cu care să aibă o relație împlinitoare de cuplu. Și iată cum Sinele Superior ne-a arătat cum informațiile de mai sus, cele despre miez, dacă sunt aplicate vin și în ajutorul acestei căutări.
union-of-light A: – Dar de ce întâmpină V. probleme în a găsi un bărbat potrivit cu care să aibă o relație?
SS: – Pentru că ea nici nu știe CINE E. Pentru că dacă ar ști cine e, s-ar iubi. Dacă s-ar iubi, nu s-ar mai încâlci în țesături. Așa riscă să-și piardă… (oftând)… puful de pe aripi pe aici, și să nu mai poată zbura. Ea trebuie să vadă miezul. Și să-și aprindă Lumina. Pentru ca cel potrivit să poată s-o vadă. Ea stă în întuneric și așteaptă s-o vadă.
A: – Dar este foarte complicat ca el să o vadă dacă ea stă în beznă.
SS: – Evident! Ea trebuie să strălucească… ca să fie văzută. Ea trebuie doar să știe să apese pe întrerupător. Ea trebuie să știe că are o Lumină în ea, mai întâi. Și știe, acum știe. Că uitase. Și trebuie să apese pe buton să își aprindă lumina interioară ca toată lumea să o vadă. Și cel mai potrivit va veni la ea. Mulți sunt atrași de lumina ei, dar trebuie să perceapă compatibilitatea cea mai mare unde e… cea mai apropiată frecvență de a ei. Și pe aceea o va ști fără dubii.

Acesta este cazul multor bărbați și femei care umblă „desperecheați” prin lume și se caută unii pe alții – după criteriile Vechii Lumi. În timp ce (adesea fără să-și dea seama măcar) se caută pe ei înșiși, propriul miez și Iubirea din interior. Iată.. ca să se găsească unul pe celălalt, trebuie mai întâi să se găsească pe sine.

Dacă ți s-a părut interesantă această informație și vrei să-ți deslușești propria poveste printr-o sesiune de hipnoză QHHT poți să ne scrii – suntem la un click distanță.