Nnu de puține ori în ultima vreme am auzit de la oamenii cu care am lucrat că vor să afle ce au de făcut pentru a-și îndeplini misiunea ca să poată pleca (de pe Pământ), pentru ca aceasta să fie într-adevăr ultima lor viață aici. (Nu-i așa că e o perspectivă tranzacțională asupra unei întrebări mai degrabă metafizice? De ce suntem aici?) Dolores Cannon a povestit în cărțile și video-urile ei despre sufletele venite să ajute Pământul în procesul de înălțare prin care trece acum, suflete care nu au mai avut înainte experiențe pâmântești, cărora această experiență li se pare grea, care duc lipsa unui loc numit Acasă și care se simt stinghere aici. Suflete care abia așteaptă să își termine misiunea pentru a se putea întoarce de unde au venit. Dar oare se aplică asta tuturor? Mie? Ție, celei/celui care citești acum? Nu ne iluzionăm prea ușor cu o asemenea idee – că dacă „ne facem treaba”, acceptăm greutățile și neplăcerile vieții terestre „vom scăpa” și ne vom duce într-un loc mai bun – locul după care tânjim? Nu am înlocuit aspirația de „a ne duce în Rai” din timpurile trecute cu ideea de a ne întoarce Acasă? Dar… dacă ar fi așa, atunci de ce-am mai fi venit aici, în acest loc „neplăcut” în primul rând?

Răspunsul la care am ajuns până acum are două părți. Prima este despre evoluția sufletului. Iar a doua este despre a experimenta ce înseamnă să fii om și de a ne bucura de experiența omenească. DA! În acest loc care pare plin de suferință și greutăți, să găsim bucuria, să manifestăm o lume (măcar pentru noi și cei din jurul nostru) frumoasă. Să ne folosim darurile și capacitățile creatoare pentru a ne creea o poveste care să ne placă. Sau măcar să ne satisfacă nevoile sau curiozitatea.

Pentru cei care nu au mai trăit pe Pământ această posibilitate a unei vieți terestre este inițial atrăgătoare, incitantă, apoi înfricoșătoare de-a dreptul. Ce e înfricoșător este de fapt necunoscutul. Normal că te sperie emoțiile dacă nu le-ai mai simțit niciodată. Normal că suferința e sfâșietoare, dacă n-ai mai simțit-o vreodată. Nu prima despărțire doare mai tare? Nu atunci când cazi prima oară te sperii cel mai tare? Însă tot aici putem trăi și prima iubire (chiar de mai multe ori, fiindcă uităm mereu!) Și încă o mulțime de alte lucruri minunate. Iar pentru suflet se pare că-s minunate și cele pe care le-am putea considera trăiri „negative”, pentru că duc la creșterea sufletului.

Voluntari sau nu, cred că toți ar trebui să ne aducem aminte mai des ce înseamnă să fii om. Și să avem curajul de a fi om, de a trăi cu adevărat, de a participa, de a ne implica, de a ne crea viața. Cu avânt și încredere în propriile forțe. Pentru că nu putem rata cu adevărat și nu e nimic ce-am putea face cu adevărat greșit.

Povestea Soniei sper să te inspire cum m-a inspirat și m-a emoționat pe mine, care am fost părtașă la această împărtășire intimă a unui suflet. Dacă te-ai dedicat profesiei, datoriei morale, dacă te-ai conformat așteptărilor celor dragi sau societății și ai uitat cine ești, iar apoi ai devenit trist… Dacă zilele tale sunt liniare și dacă nici nu-ți mai aduci aminte care sunt visele care-ți înflăcărau inima cândva… Atunci povestea asta te poate ajuta să faci un pas mai aproape DE TINE. Să lași deoparte gândul că ai vrea să se termine (de tot) și să pleci (de tot). Și să începi SĂ TRĂIEȘTI cu adevărat.


Să fii realizat sau fericit?

– S : Mă simt foarte ancorată în realitate. Foarte logică… Cerebrală… Matură… Foarte… în putere. Am putere la ceva, pentru ceva.
– A : Poți să te percepi și în vreun alt fel?
– S : Nu-mi dau seama încă. Mă simt foarte conturată… ca OM! Ca și cum… nu știu… pot să decid ceva, pot să am ultimul cuvânt în ceva. Mă simt puternică ca un bărbat. Contrazic. Mi se prezintă soluții și idei, și eu zic cum să se facă. Clădesc ceva, construiesc ceva. Mă gândesc că așa trebuie să te simți când ai putere. (Pauză)
– A : Mai observă cum e.
– S : Văd că stau la un balcon de piatră și mă uit în jos. Și e mult pământ, mult teren, multă pajiște. Stau și mă uit. Ca și cum ar fi… ale mele!
– A : Ce sentiment îți dă să știi că sunt ale tale?
– S : Creierul meu e foarte mulțumit. Sunt foarte… foarte capabil. Foarte empowered. Dar… așa… OK!  Dar în suflet mă simt gol. Simt că am sacrificat pentru asta. Dar trebuia să fac asta. Asta trebuia s-o fac!
– A : Trebuia?
– S : Da, era datoria mea. Și mi-am asumat-o. Și am momente în care simt că am făcut compromis, dar… datoria a fost mult mai importantă.
– A : Față de cine era datoria asta așa de importantă?
– S : Față de tatăl meu. Mi s-a pus pe umeri. Nu puteam să refuz – n-aveam cum să refuz! Aveam toate atuurile și toate… tot ce trebuie. Și le-am făcut! Dar mă simt gol, acuma, după ce le-am făcut!
– A : Și tata?
– S : A murit.
– A : Și te-a văzut realizând toate astea?
– S : Știe.

Răspunsurile ei veneau ferm, într-adevăr ca din gura unui bărbat puternic și hotărât, realizat și capabil. Cuvintele erau pronunțate cu claritate, fără ezitări, ca și când cineva calculat, inteligent și educat ar fi vorbit prin gura ei dintr-un alt timp.

– A : Și… e mulțumit?
– S : E mulțumit, dar mă deranjează că e mulțumit.
– A : De ce te deranjează asta?
– S : Pentru că ar fi trebuit să fie important pentru el să mă vrea fericit.
– A : Deci te-a vrut mai mult realizat decât fericit.
– S : Pentru el asta era important.
– A : Și ce-ai sacrificat?
– S : (Tăcere) Sufletul meu, care aș fi vrut să fie mai… mai liber și… mai puțin constrâns. Aș fi vrut să umblu, să călătoresc, să fiu liber, să trăiesc. Să nu am constrângeri. Să nu stau în același loc. Aș fi vrut să-mi îmbogățesc sufletul cu povești și cu întâmplări și cu oameni, nu să stau să clădesc… pietre. Simt că am rămas în capcană. Acuma, după așa de mult timp îmi dau seama c-o fost capcană. Și-i târziu.

Frica de a dezamăgi îl ține în capcana datoriei

– A : Dar tata nu mai e. Ai putea să schimbi, să faci orice.
– S : Aș dezamăgi pe toată lumea!
– A : Pentru că și-au format o părere despre tine.
– S : Da. Pentru că nu are cine să rămână în locul meu… Pentru că e tot ce am făcut și știu până acum…
– A : Stăpânești ce-ai făcut foarte bine.
– S : Da.
– A : Dar tu ce părere ai despre tine, despre omul care ai devenit făcând asta?
– S : Sunt mândru de mine că am reușit, dar mă simt laș. Că de fapt… asta a fost partea cea mai simplă. Și mi-ar fi trebuit curaj să zic NU.

Nevoia de iubire l-a atras în capcană

– A : De ce n-ai făcut-o?
– S : Pentru că aveam nevoie de aprobare. Aveam nevoie să… să simt că sunt apreciat și iubit.
– A : Crezi că nu te-ar mai fi iubit dacă n-ai fi respectat cerințele, așteptările lor?
– S : Cred că da.
– A : Da, adică?
– S : E… singura lume pe care o știu și în care am trăit. Aveam nevoie să fiu iubit de ei. Că dacă nu, atunci nu aveam pe nimeni.
– A : Dar tu, ai o familie a ta?
– S : Nu… n-am parte de iubire. Și așa de multă nevoie am!
– A : Tata te-a iubit pentru c-ai făcut toate astea?
– S : Da.
– A : Dar nu mai e.
– S : Nu.
– A : Și mama?
– S : Mama a fost ca și cum n-ar fi existat.
– A : Dar ai simțit că te iubește?
– S : Da! Dar aveam nevoie din partea lui.
– A : Și acum, ce ai de gând să faci? El nu mai e să-ți dea iubire, familie nu mai ai…
– S : Sunt singur, de fapt.
– A : Și ai rămas în capcană. Dar acum nu te mai ține nimeni. Înainte te-ai băgat în capcană pentru iubire, pentru a primi iubire. Ai stat în capcană cât timp ai primit iubire. Acum nu mai e cine să-ți dea iubire și tu tot în capcană ești…
– S : (Tăcere prelungă) Da, așa-i.

Fericirea e dincolo de frica de necunoscut

– A : Ai vrea să faci ceva în privința asta?
– S : Aici nu mai e OK. Am făcut tot. Ce trebuia să fac. Dar mi-e frică. Așa mare cât îs, dar mi-e frică.
– A : De ce mai ți-e frică? N-ai pe nimeni… nimeni nu te poate respinge. Pe cine mai poți dezamăgi de-acum?

Imagine de 4317940 de la Pixabay

– S : Încotro de-aici? Aia-i frica. Nu știu. Că nu mai știu cine sunt acuma, încât să știu încotro. Că mi-am jucat rolul mult prea bine.
– A : Le-ai făcut pe toate, în afară de-a fi liber. Și ți-e frică să faci asta, să fii liber. De ce ți-e frică?
– S : Nici nu știu cum se face. Aș fi eu cu mine. Ar trebui să… să mă întâlnesc eu cu mine, fără să mai am roluri. Aș fi numai eu.
– A : Și nu ești tot… numai tu… și-acum?
– S : Acuma sunt eu, dar cu… cu o armură, cu rolul ăsta. Am Ceva! Așa cum îi, am un rol, fals. Dacă renunț la tot… nu mai am nimic.
– A : Ar fi ca și  cum te-ai primi prima oară în oglindă după o viață în care ți-ai privit doar armura în reflexie. Nici nu mai știi cum arăți.
– S : Exact. Și și aia-i înfricoștor un pic. Că nu știu ce-o să văd.
– A : Dar măcar ar fi ceva nou. Pe toate celelalte le-ai făcut deja.
– S : Da. Hmmm… (Căzând pe gânduri)
– A : Cum te gândești să mergi mai departe în viața asta?
– S : Pur și simplu să dispar, să plec. Nu mai am nimic aici.

Fiindcă părea că am aflat ce era de aflat din această scenă statică de contemplare interioară a propriei vieți am decis să-l duc la ultima zi din viața sa. Vroiam să văd ce decizie a luat. Dacă într-adevăr a decis că tot ce trebuia trăit a fost trăit deja și poate s-a sinucis chiar acolo, la balcon – cum simțeam că e pe punctul să o facă, din tonul vocii și din energia pe care o emanau vorbele sale. Sau dacă a ales să-și continue viața rămânând în capcana imaginii de sine create până atunci, dar gol și nefericit. Dar eram mai ales curioasă să știu dacă a reușit să se reinventeze și să trăiască altfel.

Ultima zi a celui curajos să-și caute fericirea

– A : Am înțeles. Haide atunci să condensăm timpul până la ultima zi din viața ta, din această viață pe care o urmărim acum. Ne-am dus la ultima zi. Ce se întâmplă?
– S : Sunt fericit! (Cu un zâmbet larg și radiind de bucurie și împlinire.)
– A : Ce te face fericit?
– S : Am trăit frumos, până la urmă.
– A : Ce-ai făcut?
– S : Am plecat! Am construit o altă viață simplă. Foarte simplă. Fără nimic ieșit din comun. Am o soție, am două fetițe, avem animale. E liniște. Mor liniștit!
– A : Ce simți față de familia ta?
– S : Căldură, iubire. E destinația pe care am vrut-o.
– A : Ai vrut toată viața iubire și ai primit-o, în cele din urmă.
– S : Toată, exact așa cum trebuie! Cu bunătate, cu râsete, cu… O altă viață! Am primit o altă viață!
– A : Pentru că ai reușit să faci pasul acela, să faci ce nu mai încercaseși până atunci…
– S : Exact.
– A : Cum ai făcut?
– S : Fără s-o gândesc și doar să merg înainte. Atât! Doar înainte, înainte, înainte, înainte. Știind că nu mai vreau ce-am fost și ce-am avut. Atât.
– A : Și ai renunțat la tot ce construiseși până atunci?
– S : La tot.
– A : Și oamenii cum au reacționat când te-au văzut că faci asta?
– S : A fost haos… dar, nu mai vorbeam aceeași limbă. Nu avea sens să explic. Să mă explic, să justific, să încerc să îmi găsesc vreun aliat. N-avea nici un sens. Nu mă mai puteam baza pe nimeni.
– A : Erau străini cu toții.
– S : Au fost tot timpul! Am plecat eu cu mine.
– A : Și nu te-ai simțit singur?
– S : Nu a fost chiar simplu. Dar a fost mult mai real totul. Mai real decât ce-am construit. Căci simțeam totul pentru mine.
– A : Și cum a fost să-ți construiești familia?
– S : Foarte natural și de la sine. Și firesc. Pentru că am pășit într-o altă lume. Și AM VRUT să pășesc în altă lume. Și atunci totul s-a întâmplat, pur și simplu.
– A : Ai fost un altfel de om față de cum ai fost în prima parte? (Mhm!) Ce s-a schimbat?
– S : Curajul de a trăi cum… cum îmi face bine. Am trăit pentru mine.
– A : Și asta ți-a adus tot ce ți-ai dorit.
– S : Mhm! Și fericire, și iubire, și libertate și căldură, și experiențe, trăiri. Asta-i! Trăiri! Am trăit emoții, am trăit și am simțit. N-am mai fost… cu planuri!
– A : Și cu pietre…
– S : Da! Ce bine îi!
– A : Și pentru felul în care ai contribuit tu în lume în această viață, ce părere ai despre cum ai contribuit în prima parte și în a doua parte?
– S : E echilibru. S-a echilibrat tot. Mi-am făcut datoria morală… o bună bucată din timp, după care am echilibrat cu… cu mine. Și am iertat și m-am iertat. Și am lăsat toată greutatea în urmă. Sunt liniștit și împăcat.

Ce înseamnă SĂ FII OM

– A : Haide atunci să condensăm timpul, până când tot ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat deja și te afli pe partea celaltă? Poți să-ți vezi corpul?
– S : Da.
– A : Ce s-a întâmplat?
– S : Am învățat să iubesc. Am învățat să mă iubesc. Și să fiu OM.
– A : Să fii om?
– S : Mhm!
– A : Ce-ai spune că înseamnă asta acum, după această experiență?
– S : Să fiu om deschis spre viață, să nu… să nu mă retrag în cochilie, să nu refuz să trăiesc. Să mă bucur de absolut tot, de tot ce mă-nconjoară, de toți oamenii care mă-nconjoară.
– A : Și care a fost scopul acestei vieți?
– S : Să mă eliberez de așteptările altora. Să am curaj. Să mă rup.
– A : Ai reușit în cele din urmă. Și a meritat.
– S : Maxim.
– A : Dacă ai putea să iei cu tine ceva din această experiență, ceva ce să duci cu tine mai departe, ce-ar fi asta?
– S : Exact sentimentul acela de dinaintea luării deciziei de a pleca. Sentimentul acela în care credeam că nu pot să fac asta și că dezamăgesc, și sentimentul a tot ce-a urmat după aceea. Că frica-i o iluzie.
– A : Ai fi putut să sfârșești lucrurile atunci, când ai crezut că tot ce era de trăit ai trăit deja. Dar până la urmă ai avut curajul și ai schimbat totul. Mulțumim pentru această experiență…

Discuția cu Sinele Superior

Am chemat apoi Sinele Superior al Soniei să ne explice de ce i-a arătat această viață.

– A : De ce ai ales să-i ales să-i arăți această viață, a bărbatului care a trăit într-un fel în prima parte a vieții și apoi altfel?
– SS : Exact cu asta se luptă acum. Și trebuie să facă un pas spre ea.
– A : Cu câte vieți în urmă s-a întâmplat această viață?
– SS : Trei.
– A : Mhm. Și bărbatul a spus, după ce a ieșit din corp, că dacă ar fi să ia ceva cu el mai departe ar lua senzația aceea ca totul e trăit și că nu e nimic mai mult de-atât. Sentimentul acela e încă prezent în ea?
– SS : Da.
– A : Dar partea cealaltă, cu împlinirea și fericirea pe care le-a trăit după ce a făcut pasul, de ce nu și-o aduce aminte și pe aceea?
– SS : Acolo o să ajungă după ce face și acum pasul. E în exact același punct! E în limbo. Dar… e aproape făcută, luată decizia, numai că trebuie să acționeze. Acolo e.
– A : Și de ce i-ai arătat asta? Ce-ai vrut să îi transmițit?
– SS : Că o să fie exact așa cum își dorește totul. Absolut tot, numai să aibă curaj, să nu-i fie frică. Dup-aia totu-i simplu!
– A : Și cum să facă switch-ul?
– SS : Să trăiască pentru ea, să nu mai trăiască pe alții, să mulțumească pe alții. Să nu se mai gândească dacă ce zice e OK sau nu. Dacă merge în vizită – e OK sau nu? Dacă refuză – e OK sau nu? Să facă exact cum simte. Că acolo-și găsește puterea, în ea. În a face lucruri pentru ea.
– A : Din viața acestui bărbat are ceva de vindecat?
– SS : Nu.
– A  : Cum se poate trece de fricile imaginare?
– SS: Doar prin experiență, doar prin a trăi, doar prin A LE TRĂI. Trebuie să le trăiască pe toate. Și asta-i joacă.

N-am să mai redau restul discuției, pentru că e suficient cât să tragem o concluzie. Sau (mai bine) cât să ne pună pe gânduri.

Am descoperit că cei mai mulți oameni nici nu își acordă măcar un astfel de moment de contemplare profund cu privire la propria lor viață ca al bărbatului din această poveste. De teama ascunsă a ce ar putea descoperi în spatele zgomotului făcut de imaginea de sine creată deja. Dar ce e acolo? E cineva care face lucruri pentru a primi iubire și acceptare? Și dacă DA, ce fel de lucruri face pentru asta? (Pot fi atât de multe!) E cineva fericit? Ce îl face fericit? Și dacă nu e fericit – de ce nu e? Știe ce l-ar putea face fericit? De ce are nevoie ca să poată porni pe drumul fericirii? Ce îl oprește?

Drumul spre fericire poate începe cu un astfel de moment de introspecție într-un spațiu de tihnă și liniște. E nevoie de liniște pentru ca gândurile să poată fi auzite și simțite. Cu răspunsurile clare – eventual scrise într-un caiet, pentru mai multă putere – resursele pentru împlinirea fericirii ni se vor arăta pe rând.

Dacă vrei să ai propria ta experiență de hipnoză cuantică QHHT pentru a te ajuta să-ți împlinești destinul din această viață, contactează-ne aici.